Poetul este mereu în căutarea liniștii şi o poate obţine numai scriind o poezie sensibilă, cu stările lui disperate, cu tristeţile şi bucuriile, cu dorinţele şi împlinirile vieţii, cu aducerile aminte din copilărie.
Cele două lumi, cu care se confruntă, l-au îndemnat să scrie, să se confeseze urmaşilor, cu atâta patos, dar mai ales cu o iuţeală fără margini. Pentru el, timpul nu stă pe loc, ci se scurge încet-încet, fără să ştie cum, şi când, şi unde. Dar ştie pentru ce. Şi acest simţământ l-a făcut puternic, într-o lume exterioară, care l-a marcat şi l-a urmărit pretutindeni şi de care nu putea scăpa decât scriind. Iar cealaltă realitate a vieţii lui ţine de sufletul trist şi neîmpăcat, de durere şi jale, de viaţă şi moarte, de iubire şi ură, de adevăr şi minciună, de bucurie, de credinţă, de lumea interioară, pe care o descoperim citindu-i versurile şi pe care nu se sfieşte s-o exprime. Pentru că salvarea lui provine din scris, şi tot prin scris comunică cu cei ce nu i-au împărtăşit valorile, stările. El speră că urmaşii vor preţui şi îşi vor aminti de bunicul-poet, de bunicul-artist, de bunicul-bunic.
Acolo, sub pleoapele sale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo au apărut cele mai frumoase poezii.
Şi dacă vei da mâna cu el, vei fi surprins de căldura, dar şi de asprimea ei, singurul izvor nesecat de frumuseţe interioară, de muncă şi iubire, dăruite fiinţelor dragi, ce i-au împodobit grădina vieţii şi pe ale cărei poteci nu oboseşte să colinde.
În amurgul vieţii, Dumnezeu a făcut o cărare specială, o punte de legătură pentru prieteni.
Pe această punte l-am întâlnit.
Dacă îl cauţi şi tu, îl vei găsi, pentru că e încă acasă, cufundat în amintiri.
Eli Gîlcescu
