Cartea care mi-a zâmbit la Gaudeamus

Cu inocență, desprinsă dintre alte daruri minunate! Inocență și iubire – glas scuturat din toamna de aproape, când zâmbetul a înșirat în juru-mi atâtea așteptări – un dulce și negrăit parfum... atât de rar... dintr-un „pui de cireș“, acolo, „în miezul negru-al soarelui din noi“ în apropierea unei „lumi cu zorele și orașe în care viețuim printre himere“.

Am căutat-o îndelung... „Viața din viața mea“ „când toate-mi curg din risipire, mimând neliniști și alte istoave, ele-ntețesc, cu meșteșug, ispita...“

Ar fi fost un dar de preț pentru poetul care știe să dăruiască cărți. Ar fi fost... Dar la standul Editurii Tracus Arte, mi-au zâmbit „Sonete(le) Desuete(le)“, autori Mircea Bârsilă & Traian Gărduș.

De această dată, depășesc temerile și condiția cititorului, altfel, fără prejudecăți, invocând dreptul de a scrie despre cartea care mi-a zâmbit pe înțelesul meu, dincolo de „Brățări de aur. Și cercei, Și salbe./ Și alte daruri – cu-nțelesuri albe!“, iar voi veți accepta acest rol, cu toate stângâciile lui... când emană căldură din acea udeală de trăscău, când se dă liber la dezlegare de sonete, într-(Un magic zaiafet) „în crâșmele cu boltă“, cum domnii (o) cer, de nu s-a mai văzut prin împrejur..., cerut chiar de stăpânii cei din cer... pocale epocale la braț cu-Ahoe și Caragiale“, să fie situația fericită „spre a uita de moarte! Lascivă lume larmă, lustru, fals – învăluită-n fastul unui vals“.

Nu aștept alte vremuri pentru a-i asigura de admirația mea, când „tot mai vesel soarele se-arată/.../ În cântări de liră zilele se trec/ Și-n toate e-o frumoasă împăcare“ (Cântări eleusine), lăsând rând pentru alți cititori care să vorbească despre o carte scrisă în zilele noastre, o carte cu „multe întrebări ce sorb scântei din fulgul de zăpadă“, ghicind, parcă, pe undeva un gol... o carte „cu zăbava într-o cramă și unde își arată, zilnic, harul“, o carte-poveste, până la urmă, cu iubiri în o mie de feluri, și niciodată de-ajuns, cu zăpezi și „Fetească grasă“ și tot mai „puține Penelope..., și peste toate zboară sfânta Muză“.

Sărutul înflorit

Când întâlnim poetul în forme surprinzătoare și inedite, rămânem fascinați de calea proprie, pe care și-o construiește spre înfloritul sărut în care vrea să pătrundă „și-n raiul său, între pâmânt şi apă, mărturisindu-se“ cu har într-o poezie purificată și eliberată, o poezie „a binelui din bine, proaspătă ca roua pe frunze primăvara“ – iubirea iubire, cu care s-ar contopi, îndurând veșnicii, „tăcând într-un chip în murmur descântec de tainice noime și-al dorului dor tânguit...“, înscriind imagini de o sinceritate care îi oferă poeziei reușita.

A-l citi pe Ovidiu Vasile înseamnă să părăsești aleea îngustă a lumii, pentru a te trezi în „IUBIRIA“, dăruindu-i fiecare vers cu generozitate, reîntregind-o din „jumătăți de sfere“, visând mereu „să evadeze din trupuri ca văile din matcă, 
să-nchidem apoi ochii, privirile să tacă, iar gura ta să aibă acelaşi gust de miere. Să ne trăim iubirea murind câte o clipă, din moartea ca o viaţă care se poate da, în timp ce nu mai bate a timpului aripă, iar celălalt să moară trăind în clipa ta“, în ritmul inimii „ca lanul grâului când i se naște spicul“ – simbolul abundenței și al bogăției – un dar al cerului, având origine divină aceste poeme, cu valori estetice, atingând „munți de piatră, iar steaua lui cerându-i lumii voie să răsară“.

Un „Sărut înflorit“ matur, sensibil, scris cu har, un cântec împărtășit, smuls din miezul vieții, din miezul iubirii, întru revărsare umană, influențat de propriile trăiri și experiențe – „rațiuni pure, urme de răsărit, realități ascunse, jocurile foamei, glasul tăcerii în preajma îngerului, precum magii după stea dalbe flori în calea ta“.

Iar eu, în preajma prietenilor, dar mai ales alături de mentorul distins al Artei conversației, omul minunat care susține și promovează tinerii din toate colțurile țării, cu exemplară modestie și distincție, un Maestru spiritual, spre binele nostru superior, Doamna Ileana Vulpescu.

Așa ne trece poezia

„A mai trecut un an, s-a mai topit o toamnă... orologiul bate tot mai greu“ în mijlocul acestui azi atât de prolific, „trecut în calendar, când retoric ne întrebăm... ce am lăsat în urmă...“

Trebuie să privești lumina constantă, pe pagina acestui volum de versuri, trebuie să fii măcar cu un gând înaintea poetului, pe chipul plin de sinceritate la întâlnirea cu marea doamnă a Artei conversației – atât de prețuit momentul, unic în felul lui, când poetul, purtat de dor, în căutarea unei armonii interioare – eternă așteptare, poveste fără sfârșit, pași spre Ea atât de frumoasă și triumfătoare ...

Iar versul, străbătând nemărginiri, drumul poetului care gândește să se reverse neîntrerupt... poetul care se agață de iubire, mai aproape de cer, în ciuda neputinței de pe pământ, poetul care-și împodobește Templul cu un „zâmbet colorat cu flori“ până-n adâncul lui...

Mereu în așteptare, Poetul trăiește cu iubire, cântă iubirea ca o floare de păpădie, iubiri vetuste, matematici împosibile, tristeți de iarnă, lacrimi, viață de coșmar, ca o ruletă, greier răgușit, ieșit din iarnă, liniște infantilă – totul e nimic fără visul cel țesut în pânză de iubire, magic – Templul Devenirii Noastre... tristeți, stări, vise, renașteri dincolo de iubire, tot iubirea care vindecă omul, cel care pășește modest, poetul fericit, dăruind un sens vieții, cuprins de o mare liniște sufletească, poetul de azi, care a întins punți de cuvinte, pasiuni, efecte, iubiri și toate parcă vin și dintre-ale noastre...

O carte care ne îndeamnă s-o citim, s-o iubim... și poetul Ion Țoanță, cu bucuria de a-l fi cunoscut.

Ninsoarea ninsorilor

Să nu-mi ceri prea multe lămuriri despre ceea ce urmează. Vei fi surprins de ceea ce voi încredința acestei pagini – prea îngust locul – și încercarea de a te atrage pe „țărmul orbiei... între văzutele drumuri și nevăzutele spaime... transformându-mă instantaneu într-un urlet de mesteacăn tăiat“. Vremurile sunt și ele înguste; tot mai puțini se strecoară, tot mai puțini ascultă cu auzul inimii, tot mai puțini se vor opri la ceea ce încerc să scriu despre o carte surprinsă într-un decor poetic al Vremii, „fără să știu că-n candela privirii se face frig și tac cei ce-au murit“.  Autor cunoscut... Încerc doar, să te călăuzesc spre el, „să știi cum stă treaba cu tine și cu lumea ta bălegoasă...“.

Chiar dacă „rândurile acestea scrise cu sânge pe-o umbră străină de șoaptă“ – traseu dificil și felul cum despică versul în patru, întrec „nu sunetul pietrei lichide a țărmului vechi ci un fel de spumă a zilelor în care mă scăldam fără să aud glasul unei Ilene...“, fiind încrezător în demersul poetic, hrănindu-te, pas cu pas, surprinzând perfecțiunea, strălucirea și frumusețea, atât de subtile.

Apare în poezie imaginea sacerdotului reflectată în oglinda uitării, „urmărit... viu sau mort de-a lungul și de-a latul marii câmpii“, ajuns la lumea nașterii și a morții, cu atâtea chipuri „mai puțin bântuite în urma lor algele brune sufocă memoria verii de taină“.

Ți-am spus de la început cât de îngust e câmpul cuvântului meu... Dar autorul erudit, inspirat, acordă durată, permanență și continuitate esenței acestuia, izvorul, unicul, „la răscrucea dintre noi și amintirile noastre... ca și când toate acestea nu ar fi fost de ajuns... peste fostele noastre trupuri... ce strigau inutil a primejdie“.

Nu-mi cere mai mult, fiindcă mai mult nu se poate rosti prin cuvintele „care bântuie prin deșertul fără sfârșit unde doar memoria pietrelor mai este intactă dar nimeni nu știe până când“.

Te las să-l descoperi, să-l cunoști așa cum merită, pe autorul celor patru veri ale Apocalipsei, sub mușcătura fiarei, ca și când aș ucide  cântecul rânced al ploii, călărind cerbii tăcerii... mai aproape de lumea sensibilă, întindere fără sfârșit, recunoscându-i durata, și în inimi să așezi „Sacerdotul... ce urlă spre numele noastre știute și doar niște vagi urme de țipăt încrustate în ochiul meu cel scurs de privire mai țâșnesc către...“ poetul George Mihalcea cu admirație, prețuire și prietenie.

Eli Gîlcescu

Acorduri siderale

Plouă cu gânduri din al nefericirii calendar, atât de adânc, acel ceva atât de important, „topind cu dragostea omături, croind câte-o fereastră sau o poartă, sărutând cu tălpile văzduhul“ esențial și autentic, „pietrificat ca un acord de orgă siderală“, adâncit în tradiție, în copilărie, cu fiecare cuvânt smuls din carne, din suflet însetat de adevăr și nemărginire...

Uneori durere, apoi bucurie, puritate și candoare, acea simplitate mândră a formei și un stil care cucerește prin ritm, prin fluiditate – original comunicator direct și imediat...

Trebuie să fii în preajma cărților – colecție generoasă pe care o voi dona Bibliotecii Județene „Alexandru Ștefulescu“ din Târgu-Jiu: „Lasați-mă să cânt“, „Magia antitezelor“, „Izvoarele dorului“, „365 de sonete“, „Zâmbetele senectuții“ – să simți, să vibrezi, să ai porți deschise pentru a avea parte de „mângâierea tandră a unui vis“ – înceata cufundare a poeziei, să înflorească și să împodobească suflete pe o partitură generoasă și grațioasă, într-un decor liniștit și cald în care nostalgia, emoția se împletesc în „lumini diamantine“, lunecă ușor, cu glas șoptit, neîntrerupt, dintr-un cer foarte înalt (scena sa) atâtea gânduri, cu tandrețe, și romantic, în timp „ce iarba deasă crește în tăceri“, iar cititorii tot mai numeroși, recunosc adâncurile, cântecul pașnic și fericit în nopțile de iarnă „pe orice gând de demult și din curând“ – darul de Crăciun, unica certitudine, poezia iubirii, „abis profund în nefiresc nesațiu, neîngrădit de-azururi siderale... în zbucium sacru spațiu, rug până la cer“, în fața unui „reper al celui care face artă“,oferind conceptelor de poet și poezie sens și sensibilitate – sensul celor aleși.

Pentru noi, azi, poetul-interpret  Anatol Covali, dintr-un loc în altul, în armonie cu poezia „și o nouă sevă-n rădăcini“. 

ÎnSemne

      „Cât poate redobândi un om într-o zi? Poate că tot atât cât poate iubi...“

O întâlnire care a fost mai mult decât specială, lângă oameni minunați, cu ziceri și scrieri, dar și flori ascunse cu grijă în oboseala multicoloră a vieții... Nu oricine are puterea să treacă prin această încercare cu argumente elogioase, cititori, poezie și Emilia Ivancu, întru har și spirit, între întrebări și secrete, între limite și spații, recunoscând Iarba Fecioarei, când imită moartea, o învinge „atunci când ar vrea să ucidă, ia repede niște tăceri și niște vise frânte și trece repede hotarul și naște o altă lume... pe o foaie de copac, cu ochii închiși, într-o respirație adâncă“ și o ultimă încordare ridică „crengile-mâini și mâinile–crengi“ într-o zi cu soare, cu tăcerea vorbele rare, și cu sentimente de venerație, în mijlocul acestei grabe, să descoperi o icoană și pietrele de drum într-o altă poveste fără sfârșit (doar ceața mai stânjenește sau visul intens), fără cuvinte, fără culori... Iar trecerea Emiliei Ivancu prin Gaudeamus, de a deveni Ea însăși, nici exagerată, nici întârziată, doar argumentată de iluștrii critici, cărora le datorăm relevarea personalității poetei cu „semne în toate și-n toți, care durează mai puțin decât o respirație, dacă le vom rosti așa cum se rostesc și iubirile celui care pleacă, niciodată cel care se întoarce, strigând clocotitor: Cine sunt eu? Cine sunt eu?“

„Am învățat că sufletul are forma tăcerii...“

     Când citeam într-o carte...

 „TĂCERI CLANDESTINE“ – nimic mai actual... poate intuiția poetică în desfășurare, ca o înțelegere, dincolo de simțuri, mai aproape de rațiuni, de cuprindere totală...

     Și un pretext pentru confruntare – față-n față cu poetul captiv, „pe prispa bunicii/ sunetul copilăriei/, amintiri.../“ – traiectorie spre vertical, „scară, câteva trepte, zi de zi, TĂCERI... multe deschideri, depășind semnele alfabetului poetic, descifrând „sufletul închis în copita unui inorog“, „istoria din care votiv se nasc eroii“... pentru noi un prag (dar nu oarecare), un prag presărat cu… gânduri „aruncând din înaltul tâmplei“ spre mâine „un ultim crescendo/ .../ rănit de tăcere/ .../ un suflet/...“ – o voce asemeni unui theramin.

     Ascultați-o! Merită! Mizați, cu spirit critic frust, opinii, dezbateri! Riscați alte glasuri, alte tăceri… semnate ANDREI VÎLCEANU.

                                     

                 Elisabeta Gîlcescu

„Am furat puțin din iubirea albastră“

   Tot ce este mai cald și mai sincer, tot elanul tineresc, fără discurs academic, dar în limite decente și sobre, fără prețiozitate... doar firescul în cuvinte și priviri, profund ancorat în arta poetică, prin intensitatea trăirilor, față în față, dascăli, prieteni, invitați... prin sensibilitate și eleganță, reușind o prezentare cu adevărat vie, originală și profundă, o imaginație fertilă, o putere de introspecție de invidiat – un critic literar în devenire, un poet în fața timpului, în culori vii, iubind, respirând poezia... cuvinte fără cusur, cuvinte imaculate, împăturite cu suflet și un zâmbet peste „Tăceri clandestine“ – autor Andrei Vîlceanu, într-o atmosferă tinerească, găzduită de Muzeul Județean „Alexandru Ștefulescu“ (salonul „Gheorghe Magheru“) Târgu-Jiu, organizator Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu“ din Târgu-Jiu, amfitrion – mentorul distins al poetului, prof. Andrei Popete-Pătrașcu...

de această dată, Dana Ștefania Brașoavă „ca un foșnet al vieții“ și-a „pictat... răsăritul/ pe o frunză de toamnă“.

                                  Elisabeta Gîlcescu