Un nimeni mai aproape de Dumnezeu

Eu sunt tine, ca ceața peste pădurile de vreascuri în care stau înfipte sentimentele răstignite de arșița visului… Ah! Cât mă doare această tăcere! Nu e zi de la Dumnezeu să nu-i aud ecoul, să nu-i aud pașii în cămările sufletului, goale… să nu-i aud chemarea… Ard fără flacăra între două coperți prăfuite de insomnii… sufletul meu se aprinde, și eu, odată cu el…  (Diana Vinturici)

EG: Trăirile sufletești sunt reale... Sinceritatea ta, în aceste împrejurări, dar și umărul oferit, grăbind pașii spre Infinitul iubirii, mi-au înlesnit căutările firești de a alunga monotonia propriilor resurse sufletești, cu propria-ți stare, presimțind prietenia ce urma să ne lege... Și totuși, cine ești tu, Diana Vinturici?

DV:  Așa cum vă spuneam, sunt un nimeni… Am deschis calculatorul într-o bună zi și am reținut un titlu interesant: Arta Conversației! Mi se părea extrem de academic, diferite postări și numeroase comentarii îmi umpleau pagina mea de socializare pe Facebook… Mi-a atras atenția un nume comun, cel al unei prietene care posta în Artă… Am intrat și eu… azi… și mîine… și poimâine… și apoi, în fiecare zi. Am citit despre un concurs de poezie, care urma să se finalizeze la sfârșitul lunii octombrie, prin publicarea unei antologii. De ce nu și eu? M-am înscris și am așteptat cu înfrigurare datele despre eveniment… reguli… condiții de participare… Și uite așa, am ajuns aici!

EG:  Va fi un giuvaer de antologie care va rămâne în memoria publicului românesc prin valoarea poeziei... Recunoști aceste gânduri? Ai prezis viitorul antologiei și am început să parcurgem împreună un traseu mirific... Cum a fost?

DV:  M-am aflat în două ipostaze: cea de candidat și cea de analist... adică și victimă și călău… De departe, vă spun vouă, prieteni, că cea mai grea ipostază a fost cea de analist. 

    EG: Dar, să le luăm pe rând… Știi că perfectiunea are treptele ei, are lacrimile ei, nu te temi de ele... te vor face mai puternică pe zi ce trece...  De ce te-ai temut în acele zile?

DV:  Din momentul în care m-am înscris în acest concurs, am primit un val în piept… un val mărunt, ce-i drept, neprimejdios, chiar prietenos… El a mișcat ceva sentimente pe rafturile prăfuite de timp… M-am bucurat, ca un copil care și-a găsit jucăria preferată… Mi-am așteptat, cu emoție, ziua când trebuia să postez… N-am dormit nopțile de teama că poeziile mele nu vor plăcea juriului și cititorilor!  De atâtea ori mi s-au frânt aripile de oameni care îmi spuneau insistent că versul alb e cel pe care trebuie să îl folosesc, că rima e demodată și că nu voi ajunge niciodată aât de sus, încât să îmi permit să scriu în rimă… “Astăzi, draga mea, trebuie să scrii în vers alb, așa e modern, nu mai scrie în rimă!” Dar, prieteni buni, rima e viața mea! Dați-mi jos frunzele tocmai când o să-mi fie mai frig, în toamnele pe care le-am furat în buzunare, rupeți-mi nopțile de pe mine și dați-le la câinii ce mă așteaptă la colțul visului, smulgeți-mi cioburile iubirii din ochi, atunci când voi sângera peste cer, dar, nu îmi luați rimele. Doamne, cât le iubesc! Ele sunt truda și sudoarea mea, fără ele, versurile mele ar fi niște orfani care își caută părinții pierduți în restriști și tăceri!

EG:  Sunt momente când ne gândim la EL... Doar la nevoie? Ai devenit  puternică, ţi-ai ridici ochii spre cer, implorând şi rugându-te pentru puterea de a ieşi din întuneric şi din năuceala plină de remuşcări, iar lumina, ce avea să se reverse asupra ta, era însăşi esenţa vieţii... Cum ai ales poeziile?

DV:  N-am dormit nopțile de teamă că poeziile pe care le voi alege nu sunt reprezentative pentru opera mea. Dacă nu voi alege bine? De unde aveam să știu ce poezii vor fi apreciate de jurați? Era un risc pe care până la urmă mi l-am asumat, pentru că, pentru prima oară, mă aflam în fața unui juriu atât de avizat. Am început să le prelucrez cu migală, așa cum cereau condițiile din concurs. Și am postat… într-o pauză de câteva minute, undeva în jurul orei șase dimineața, înainte de a pleca la servici… Mi-au tremurat mâinile pe clapele tastaturii… s-au trezit liniștile împrăștiate-n celulele corpului, adică m-am trezit la viață… Era ca o primă întâlnire cu EL, după ani lungi de absență… o revedere ce îți oprește răsuflarea… 

EG:  Era ca o vibraţie încăpăţânată, ce prindea alt contur, alături de cei ce sunt de partea ta şi care nu au nevoie de mărturisiri sau justificări… Şi lor le-ai întins mâna prieteniei în zborul tău spre Infinitul iubirii... Lor, le-ai servit cinci poeme... Cum ai primit rezultatul juraților?

DV:  A fost cea mai lungă zi… cea mai lungă zi… seara, obosită, m-am așezat în fața calculatorului și l-am deschis… Notele juriului se lăsau așteptate. Dacă nu le-a plăcut? Încercam să mă îmbărbătez singură, să îmi fac curaj. Sunt o fire optimistă de felul meu și știam că orice s-ar fi întâmplat, mergeam mai departe… Într-un sfârșit, au venit… Important era că urma să apar în Antologie. Știam că cei trei jurați sunt extremi de exigenti, le văzusem comentariile anterioare, referitoare la poeziile postate de ceilalți concurenți. Mi-era teamă de ei, pentru că puteau să-mi certifice valoarea, dacă ea exista sau să mă facă praf... Înainte de somn, însă, am observat postarea ultimului jurat, postare care, recunosc public, prieteni, m-a făcut să plâng: "EȘTI POETĂ ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÂNTULUI. Nu știu de unde vii, nu știu cine ești, dar am aflat atât de multe despre tine, citindu-te, încât, te rog, să nu te oprești din scris. Poezia feminină are puține nume consacrate. La masa naturii locurile sunt numărate - se știe sentința - dar tu, Diana, poți ocupa unul din ele. Felicitari!"

Cuvintele Stellei Anghel - jurat în Arta Conversației - m-au făcut să plâng; ea MĂ CITISE… un străin MĂ VĂZUSE PE MINE. 

      EG:  Numai timpul ne poate da răspunsul dorit şi cine poate trece de proba lui, de durata acestuia, decât cel care a câştigat timpul de partea lui şi l-a făcut aliat, prin multe negocieri, fără să-i mai pese de măsurarea suferinţei... Dar tu ai atins clipa divină... Cine ești tu, Diana Vinturici?

     DV:  Așa cum v-am spus, sunt un nimeni… dar, în seara aceea m-am simțit aproape de Dumnezeu… atât de sus, încât m-a durut… Pentru că lacrimile acelea au așteptat rănile de pe palmele cu care am mângâiat singurătățile ce mi-au fost lăsate prin testament… Fiecare poet are un testament al lui și numai al lui. Numai Dumnezeu știe cât va fi de bogat sau cât de sărac; numai el știe cât de mult se va apropia de esența pură a vieții, de răsuflarea iubirii; numai el știe cât de singur se va simți bătătorind drumul spre Rai în tăceri pe care le aude doar el… Pentru că, iubiți preieteni, fără Dumnezeu nu sunt nimic… El mi-a pus cuvântul pe foaie, mi-a pus pensula pe pânză și mi-a ascuns o privighetoare în glas… Cum aș putea oare, vreodată să îi mulțumesc ? Niciun dar de pe acest pământ nu ar fi pe măsura testamentului său…

EG:  Viaţa e altfel decât moartea. Te obligă să trăieşti ca s-o trăieşti, să te bucuri cu seninătate de prieteni... Nu mai ai timp să dai timpul înapoi, să-l regăseşti pe cel de odinioară şi să-l pui faţă în faţă cu cel de azi. Nici tu nu eşti aceeaşi. Te-ai schimbat şi ai ajuns să descoperi ceea ce îţi lipseşte, dar după cât timp… Despre condiția poetului în aceasta lume unde toți fug, fără să știe de ce se grăbesc, ai vorbi neîncetat… Poți s-o faci acum, aici?

DV:  De-ați tăia toate pădurile din lume și nu mi-ar ajunge foile să scriu despre suflet … poezie… dragoste…  Eu sunt doar un arhitect. Cărămizile mele sunt gri, roșii sau verzi, albastre, galbene sau mov, depinde cum mă văd în oglinda agățată de Lună… Ele sunt moi sau tari, depinde câtă apă îmi curge din ochi peste mâini… Prieteni dragi, dacă Mă citiți, dacă mă vedeți, nu plecați… rămâneți puțin și atingeți-mi sufletul, pentru că Dumnezeu a nins cu iubire peste el… E singurul mod în care eu îi pot mulțumi… luați sufletul meu ca pe o carte și puneți-l în biblioteca din camera voastră… 

Un candidat - o experiență… o experiență unică… trăita doar în Arta Conversației… 

EG:  Uneori, pentru fiecare, cineva ne rânduiește lucrurile, dar nu le şi potriveşte... Şi atunci, a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit sau să aştepţi... Şi ai aşteptat mult până ai deschis o altă uşă şi acolo ai dat peste altcineva... Cum te-ai simțit în postura de analist?

DV:  În ceea ce privește cea de a doua ipostaza, cea de analist, pot să vă spun, dragi prieteni, că nu am făcut altceva decât să fiu obiectivă în aprecierile mele, deși poate pe unii dintre candidați, i-am supărat. Am încercat, uneori, cu delicatețe, să îi fac să vadă greșelile pe care le fac în metamorfozarea poeziei. Sunt greșeli pe care și eu le-am făcut, la rândul meu. Dumnezeu totuși, mi-a scos în cale persoane care mi-au îndrumat pașii și m-au ajutat să văd poezia așa cum trebuie ea să fie… regina… Am stat la masa celor mari și am crescut și eu odată cu ei!

EG:  Întotdeauna, să te gândești, atunci când scrii, că versurile tale vor sta în fața plutonului de execuție al publicului... și să te întrebi: oare le-a plăcut ??? Oare, vreunul dintre ei, va memora vreodată vreun vers din ceea ce am scris eu? Sunt gânduri din timpul selecției pentru antologie... Mi-ai fost sprijin pe tot traseul și îți mulțumesc. Ți-au mulțumit și alții?

DV: Surpriza cea mai mare a venit totuși de la persoane cu care nu am fost prea generoasă în aprecierile privind poemele postate, în sensul că aceste persoane au devenit prietenii mei…

Marius Iulian Zinca - Un alt început

 În momentele de extaz,
de înflăcărări nestăvilite,
de tăceri grăitoare
cu cerul încărcat de nori

şi vântul ce şuiera prin trecători,
cu soarele ce-şi pierduse din putere,

cu ochii deschişi în gol
abia mişcând buzele
pe un scaun alungit
şi cu spătarul aplecat

cu faţa sumeţită
şi-o aparentă blândeţe

se ajuta să-şi uite gândurile… 

Am atins vioara
şi i-am luat mâinile,
cuprinzându-i-le
în doina arcuşului,
ce fremăta la atingerea
corzilor sufletului,
ţinându-i fiecare deget
apăsat pe inocenţa
şi candoarea
unui nou început;
viaţa se scurge,
proaspătă,
în jur,
din trupul
statornic
al viorii…

Şi eu, în aceeaşi stare de spirit – extazul;
şi uimirea mă ţine de mână…

Un bun început – Felicitări.

Eli Gîlcescu

    Fiecare carte poartă o parte din sufletul tău. Acolo, te vei regăsi peste ani şi s-ar putea să fii bucuros de ce găseşti. Există o carte de suflet şi o poezie care ţi-au deschis sentimentul de mândrie, făcând din tine eroul tău?

    Marius: Am mai spus-o de multe ori, nu ştiu şi, de fiecare dată, îmi spun că o să fiu pregătit pentru această posibilă viitoare întrebare, dar…, nu. Fiecare dintre cărţi şi manuscrise îşi au momentul său de glorie, să-i zic aşa, în sufletul meu; de fiecare mă leagă ceva anume, special şi cum am mai zis, o zic din nou, cartea mea de suflet şi… cea mai bună, evident, va fi cea nescrisă încă.  Există  „Un alt început”  care până la o eventuală nouă apariţie, poartă şi va purta… sufletul meu de acum..

 Strigăte de bucurie

Zgâlţâit cu putere
într-o învălmăşeală de gânduri
ce se ciocneau unul de altul
cu inima chinuită,

se descoperea mai bolnav de dragoste
cu ochii adânciţi ce-şi pierd lacrimile

făcând să i se rostogolească
vorbele din gură,

înaintând la lumina felinarului
din închipuirea minţii sale simple,
cufundat în serenitatea cărunţiei sale,
sfredelind cu ochii

în stare să fixeze fără o expresie
noaptea ce nu era vântoasă,

nu intra cu aer umed şi îngheţat
să aprindă mintea care de dimineaţă aţipise.

Izbucnea în strigăte de bucurie…

Marius Zinca

 Şi strigăte de bucurie,
ce se desprind din trupul firav,
după asediul iubirii,
şi lacrimile,
şi vorbele sunt acordate,
la timpul prezent,
după ce au scârţâit
ore îndelungi,
pe loc părăsit;
iar strigăte de bucurie,
atingând vioara,
în armonia ei,
îţi promiteau
un alt început,
făcând să se rostogolească
oda divină,
pe strunele ei…

 Eli Gîlcescu

    În ce te priveşte, te cunosc şi ştiu că felul tău special de a fi şi a gândi, mândria cu care păşeşti în viaţă, chiar şi târâş-grăpiş, nu îţi ştirbesc din virtuţile alese cu care ai fost înzestrat, pe care le-ai cultivat în timp şi care îţi dau o strălucire aparte. Demnitatea ta de om nu se lasă călcată în picioare. Poetul Marius Iulian Zinca are vreo slăbiciune? Care ar fi aceea?

    Marius: Cu ce cuvinte mă împovărezi, Eli. Îmi pui atâtea calităţi, abilităţi în spinare, că mi-e teamă că nu le voi putea duce; iar în ceea ce priveşte slăbiciunea, nu cred să existe om să nu aibă măcar una. A mea e FRUMOSUL din tot şi toate. Am învăţat, de ceva vreme, să văd doar partea plină a paharului, din orice, deci… FRUMOSUL.

 Şir neîntrerupt

Ţinea mâinile înainte

printre strigăte şi zgomote

din timpurile ce nu s-au copt

în zâmbetul palid

care strângea buzele

în piatra timpanului

înţepenit pe măsură

ce se grăbeau

imprecise, umbre printre umbre,

păreau să se întrupeze din ceaţa

ca o pătură lăptoasă

într-un şir neîntrerupt.

Marius Zinca

 E şirul de clipe timide, ce vin
din resturi de umbre plângând,
din zbucium ascuns şi abrupt,
cu alt zâmbet şi cu alt destin
ascunse în trupul lăptos, dar întrupat,
hrănite cu acorduri ce vin din adânc,
auzite în şoapta unui alt început,
de această dată, neîntrerupt…

Eli Gîlcescu

 Vorbind, tăcând

Cu chipul încordat de spaimă,

clar în gândire,

căuta să-şi dea seama pe unde merge…

Vorbea tăcând

cu un zâmbet cu aer complice

printr-o intuiţie neaşteptată,

cu sângele

ce îi curgea din toate rănile,

pierdut în divagaţii melancolice

aidoma desfrâului din suflet

când ciclul neîncetat al astrelor

s-a oprit.

Marius Zinca

Ce sunet trist, apăsător,
complice cu cel, ce-n vene,
se vroia supremul arzător;
o clipă, melancolic,
pierdut în al desfrâului păcat,
s-a oprit,
a-ngenuncheat
şi s-a rugat...

Eli Gîlcescu

 Mugete de voci

Înflăcărat în gest

a străbătut cu pas grăbit

într-un fel încurcat,

flacăra

ce scotea la iveală întunericul

tulburat cu disperarea

să găsească un cuvânt

care apăsa pe ochiul lui

ca două găuri negre

umflându-i obrajii,

lăsându-i răsuflarea

să iasă prin buzele strânse…

Mugete de voci se aud.

Marius Zinca

Printre paşii grăbiţi,
îndepărtaţi în noapte,
se desprind, din trup,
umile cuvinte:
căci buzele strânse
suspină
durerile fără nume,
fără glas;
doar muget...

Eli Gîlcescu

 Sufletul

Nu înceta

să întrebe întunericul

cufundat pe trei sferturi în umbra

din ultima parte a nopţii

cu tâmplele scobite,

într-un calm deplin

ca-ntr-o alegorie a duratei eterne

pe linia aceea profundă şi continuă…

Viaţa,

cum sufletul se sfâşia

convingător în glas

să-şi exprime

bucuria,

durerea,

dragostea…

Marius Zinca

Printre umbrele unei şoapte,
printre tâmplele scobite ale nopţii,
răsuna, în regăsirea bucuriei,
armonia sfertului de viaţă,
pierdut în jocul sălbatic
al bucuriei şi iubirii,
nefiind pierdut în umbre,
ci zâmbind, cu durere,
la auzul unui alt început...

      Fii tu însuţi, bucură-te de fiecare clipă, pe care s-o trăieşti intens, cu gândul la cei dragi. Păstrează-ţi identitatea şi calcă, cu mai multă hotărâre, în cealaltă jumătate a vieţii, spre care te vei îndrepta.

Eli Gîlcescu

MARIUS IULIAN ZINCA - Timpul pierdut

Ca să se trezească

din vidul în care plutea,

şi-a sucit

şi răsucit

pe toate părţile

gândurile

din izolarea

şi deznădejdea sa

cu sentimentele

ce-l însufleţeau

în spectacolul mişcător

al necunoaşterii

lucrurilor vieţii

încrucişându-şi braţele.

Îşi deschidea mintea

să câştige timpul pierdut.

MARIUS IULIAN ZINCA - Defilare

Absorbit

în contemplare

ca şi cum

ar fi acoperit

adâncuri de nepătruns,

buzele i se mişcau

din ce în ce mai încet

agitându-se

în aerul proaspăt al dimineţii

cu imaginile ce defilau prin faţa lui,

cuvintele i se încurcau în minte,

rămase cu gura căscată,

ar fi murit din lipsă de aer…

MARIUS IULIAN ZINCA - Nomad

Fără

să se oprească,

putea vedea

în adâncurile fumurii,

îndrăznind

să privească în urmă

fără să ştie

încotro se îndreaptă

în fuga-i nebună

de vorbele

ce răsunau neliniştit

şi-l însoţeau în sinea lui.

Reluase viaţa de nomad…

MARIUS IULIAN ZINCA - Amprenta timpului

Cu o teamă vagă

să nu fie acuzat de ignoranţă,

picioarele i se opriseră,

rămăsese nemişcat.

Nu mai stăruia

asupra acestui gând,

îşi lăsase

amprenta asupra lui,

motivul de mirare în tot ce vedea.

Avea tot timpul în faţă…

MARIUA IULIAN ZINCA - Pe loc

Ca şi cum

ar fi susţinut în ceaţă,

mergea aproape la întâmplare

cu liniştea ce îl speriase

şi privirea care se pierdea

în întuneric.

Doar

nişte stele sclipitoare

luminau cerul

într-o mişcare confuză.

Avea impresia

că bătea pasul

pe loc…

MARIUA IULIAN ZINCA - Gest teatral

Cu mâinile pe urechi

fără să se lase distras

de lucrurile ce-l înconjurau

pe o grămadă de pietre

într-un gest teatral,

mintea lucra

ca şi cum s-ar privi cu proprii ochi,

ca şi cum ar fi căutat ceva în el

fără să reuşească

să rostească vreun cuvânt.

Se gândea

să dea aripi la picioare.

Nu mergea mai departe decât privirea…

MARIUS IULIAN ZINCA - Flăcări

Tulburat

de nelinişte

cu nările depărtate,

îşi iţea vârfurile sufletului pătat cu violet

de braţele atârnate

când pleoapele i se încreţeau

şi înclinat în faţă,

cu gura deschisă

îşi muşca buzele ochilor

ce păreau să arunce flăcări…

MARIUS IULIAN ZINCA - Imaginaţia

Dându-şi

capul pe spate,

colţurile gurii trăgându-se înapoi într-un zâmbet,

era insensibil la imperfecţiunea

care se ascundea

sub strălucirea hainelor muiate de ploaie.

Mergea cu paşi regulaţi

să usuce lacrimile

cu un aer de şmecher

când timpul era urât

spunându-şi

că imaginaţia

nu se va împiedica

de un detaliu banal…

vremea.

MARIUS IULIAN ZINCA - Mişcare pironită

Într-o

mişcare regulată

cu multe însuşiri sufleteşti,

cu buzele galbene,

a alungat îndoielile

din mintea tulburată

de mâinile întinse

ca un gest de implorare…

în faţă

nu era decât necunoscutul

şi sprijinit pe mâini,

cu vocea diminuată

de murmurul gunoaielor vieţii

ce se pierdeau în aer

a rămas cu ochii pironiţi în depărtări…

MARIUS IULIAN ZINCA - Impresia fricii

Într-o

atitudine

atât de calmă,

îşi trecu mâna

descărnată peste picioare,

cotul

i se sprijinea

de genunchiul îndoit

şi fără să facă vreo mişcare cu capul,

a căzut, parcă, pe gânduri…

zbuciumul

sufletesc, răzbătuse

în câteva cuvinte

sub impresia fricii de viaţă,

vântul le lipea de geamuri

scoţând strigăte înăbuşite.

A urmat un moment de tăcere…

MARIUS IULIAN ZINCA - La margine…

Sprijinit de masă

se simţea cuprins

de întrebări

se îmbulzeau

în mintea tulburată

de lumina mişcătoare

din iarba plină de rouă

şi de copacii

ce-şi întind ramurile

răsucite şi chinuite

ici şi acolo

de vânturile

ce se zbenguiau în voie

pe marginea drumurilor…

MARIUS IULIAN ZINCA - Pierduta însăilare…

Într-o tăcere mută

din gestul negândit,

dezvelindu-şi

gingiile golite de sânge

spiritul său

se va pierde pe sine

ca-ntr-o piramidă răsturnată

să refacă în propria minte gândurile

dintr-o contopire inefabilă

punctând

cu lumini zburătoare

întunericul nopţii

din mormântul ce devenea

perfect de neted.

Biata alegorie a neputinţei

i se însăilase în minte…

MARIUS IULIAN ZINCA - Legătura

Simţind

mişcarea aerului

în nesfârşitul vârtej

prin jocuri de cuvinte

abia

aruncând o privire

spre amestecul de materie

neînsemnat,

neconsecvent

producând plăcerea ridicolului,

s-a trezit în pragul unei camere oarbe.

Nu era în stare să lege cuvintele

MARIUS IULIAN ZINCA - Pornire domolită

Cu o voce

întreruptă şi nesigură,

cu sufletul

sângerând pe calvar,

şi ochii

scăldaţi în şuvoaie

de scântei

a ieşit buimăcit

din vântul tot mai mânios

al minţii ce fierbea

să-şi domolească

pornirea…

MARIUS IULIAN ZINCA - Bâlbâieli

Într-un

aer foarte nesigur,

a tăcut încurcat

la auzul

bâlbâielilor fără rost

ale memoriei adormite

unde era viaţa

şi

unde era moartea.

MARIUS IULIAN ZINCA - Rugul

Fărâmiţat

în nenumărate forme,

gâlgâia răsturnat

cu picioarele încrucişate

ca doi pari.

Într-o…

bucurie

ce nu părea

să mai aibă un sfârşit,

tăcut

pentru că ştia

că nu are nimic de spus,

liniştit,

a aprins un rug…

MARIUS IULIAN ZINCA - Surd... neîntrerupt

Întors spre el însuşi,

nu ştia ce gânduri ascundea…

cu capul atârnând

şi ochii închizându-se

a căzut sfârşit

într-o amorţeală plină de frământ,

chinuit de patimi neîmplinite

din aerul ce bubuia asurzitor

cu un suspin de uşurare

şi-a mişcat buzele

plesnind pe neaşteptate

zgomot

surd,

neîntrerupt.

MARIUS IULIAN ZINCA - Căutare

Ghemuit

în el, liber
să rătăcească
aproape la întâmplare,

continua
să se preumble uluit
cu o jumătate de zâmbet

în chip de cuie

ca nişte pilaştri
groşi de piatră neşlefuită

scăldat
într-o lumină
potolită şi lividă

căutând alinarea în apă…

MARIUS IULIAN ZINCA - Risipire împietrită

Împleticindu-se

în mod neobişnuit

cu ochii înfundaţi în orbite,

cu o răsuflare obosită

ce ieşea de pe buzele arse

de pânza de sudoare

care-i îngălbenea fruntea,

cu capul îndreptat cu privirile în sus,

aerul să iasă cu vigoare din piept

întorcând palmele spre lumină…

risipea umbra

nălucii neclintite a trecutului.

MARIUS IULIAN ZINCA - Sufletul

Nu înceta

să întrebe întunericul

cufundat pe trei sferturi în umbra

din ultima parte a nopţii

cu tâmplele scobite,

într-un calm deplin

ca-ntr-o alegorie a duratei eterne

pe linia aceea profundă şi continuă…

Viaţa,

cum sufletul se sfâşia

convingător în glas

să-şi exprime

bucuria,

durerea,

dragostea…

MARIUS IULIAN ZINCA - Mugete de voci

Înflăcărat în gest

a străbătut cu pas grăbit

într-un fel încurcat,

flacăra

ce scotea la iveală întunericul

tulburat cu disperarea

să găsească un cuvânt

care apăsa pe ochiul lui

ca două găuri negre

umflându-i obrajii,

lăsându-i răsuflarea

să iasă prin buzele strânse…

Mugete de voci se aud.

MARIUS IULIAN ZINCA - Vorbind, tăcând

Cu chipul încordat de spaimă,

clar în gândire,

căuta să-şi dea seama pe unde merge…

Vorbea tăcând

cu un zâmbet cu aer complice

printr-o intuiţie neaşteptată,

cu sângele

ce îi curgea din toate rănile,

pierdut în divagaţii melancolice

aidoma desfrâului din suflet

când ciclul neîncetat al astrelor

s-a oprit.