Doar azi, în fiecare azi

Când diminețile, tot mai departe, se prind în căderi de un cuvânt, de o aripă de cer, de „iubirea ca semn...“, o clipă a durerii (cum nu s-a auzit vreodată), să nu mai pricinuiască „nici vătămare, nici moarte, nici nerodire“ – clipa împinsă pe o margine de stea, când tăcerile întomnează – încă se împotrivește cu milă, prea multă milă... Doar ecoul, lăsând un vid în loc, își mai caută cuibul acela neguros. Doar azi. 

Eli Gîlcescu

Nimic n-ar fi, nimic n-am fi

 „Se lasă cu ploaie, nu latră câini, nunți nu mai sunt, nici cântec, sterp e pământul, pruncul nu saltă în pântec... e toamnă iar“ (Ionita Corina Claudia)

Lepădatu-s-a de ea, doborând-o, mâniatu-s-a, milostivind-o, arătatu-s-a cu asprime, adăpostind-o întru harul scrisului. Pentru că mâna îi era mai întreagă decât iubirile, spaimele, dorințele. Nimic n-o putea întoarce de la semnul spre care se îndrepta, nesocotindu-și trupul zguduit și revoltat de durere, mereu înspăimântat pentru fiecare azi, mai aproape „sub cer, cu dragoste, pe viață“, mai aproape de mare și pământ, mai aproape de Dumnezeu – singura fericire visată întru apropiere de oameni, întru prietenie și iubire – un spectacol chinuit al vieții.

Trebuia să-i ascult glasul înfundat de durere, strigătul mereu în întuneric, să-i răsfoiesc acest jurnal în debut, să fiu față în față cu „Îngerul sălbatic“, să-i simt sufletul încercat, cu sânge de învingător, să aflu de ce tremură acest pumn de senin care caută, aici pe pământ, rugăciuni, să-i fie zori și soare, deschise brațe, pretutindeni iubiri (Va urma)

Eli Gîlcescu