Persoane interesate

marți, 20 noiembrie 2012

Un nimeni mai aproape de Dumnezeu


Eu sunt tine, ca ceața peste pădurile de vreascuri în care stau înfipte sentimentele răstignite de arșița visului… Ah! Cât mă doare această tăcere! Nu e zi de la Dumnezeu să nu-i aud ecoul, să nu-i aud pașii în cămările sufletului, goale… să nu-i aud chemarea… Ard fără flacăra între două coperți prăfuite de insomnii… sufletul meu se aprinde, și eu, odată cu el…  (Diana Vinturici)

EG: Trăirile sufletești sunt reale... Sinceritatea ta, în aceste împrejurări, dar și umărul oferit, grăbind pașii spre Infinitul iubirii, mi-au înlesnit căutările firești de a alunga monotonia propriilor resurse sufletești, cu propria-ți stare, presimțind prietenia ce urma să ne lege... Și totuși, cine ești tu, Diana Vinturici?
DV:  Așa cum vă spuneam, sunt un nimeni… Am deschis calculatorul într-o bună zi și am reținut un titlu interesant: Arta Conversației! Mi se părea extrem de academic, diferite postări și numeroase comentarii îmi umpleau pagina mea de socializare pe Facebook… Mi-a atras atenția un nume comun, cel al unei prietene care posta în Artă… Am intrat și eu… azi… și mîine… și poimâine… și apoi, în fiecare zi. Am citit despre un concurs de poezie, care urma să se finalizeze la sfârșitul lunii octombrie, prin publicarea unei antologii. De ce nu și eu? M-am înscris și am așteptat cu înfrigurare datele despre eveniment… reguli… condiții de participare… Și uite așa, am ajuns aici!

EG:  Va fi un giuvaer de antologie care va rămâne în memoria publicului românesc prin valoarea poeziei... Recunoști aceste gânduri? Ai prezis viitorul antologiei și am început să parcurgem împreună un traseu mirific... Cum a fost?
DV:  M-am aflat în două ipostaze: cea de candidat și cea de analist... adică și victimă și călău… De departe, vă spun vouă, prieteni, că cea mai grea ipostază a fost cea de analist. 
    EG: Dar, să le luăm pe rând… Știi că perfectiunea are treptele ei, are lacrimile ei, nu te temi de ele... te vor face mai puternică pe zi ce trece...  De ce te-ai temut în acele zile?
DV:  Din momentul în care m-am înscris în acest concurs, am primit un val în piept… un val mărunt, ce-i drept, neprimejdios, chiar prietenos… El a mișcat ceva sentimente pe rafturile prăfuite de timp… M-am bucurat, ca un copil care și-a găsit jucăria preferată… Mi-am așteptat, cu emoție, ziua când trebuia să postez… N-am dormit nopțile de teama că poeziile mele nu vor plăcea juriului și cititorilor!  De atâtea ori mi s-au frânt aripile de oameni care îmi spuneau insistent că versul alb e cel pe care trebuie să îl folosesc, că rima e demodată și că nu voi ajunge niciodată aât de sus, încât să îmi permit să scriu în rimă… “Astăzi, draga mea, trebuie să scrii în vers alb, așa e modern, nu mai scrie în rimă!” Dar, prieteni buni, rima e viața mea! Dați-mi jos frunzele tocmai când o să-mi fie mai frig, în toamnele pe care le-am furat în buzunare, rupeți-mi nopțile de pe mine și dați-le la câinii ce mă așteaptă la colțul visului, smulgeți-mi cioburile iubirii din ochi, atunci când voi sângera peste cer, dar, nu îmi luați rimele. Doamne, cât le iubesc! Ele sunt truda și sudoarea mea, fără ele, versurile mele ar fi niște orfani care își caută părinții pierduți în restriști și tăceri!
EG:  Sunt momente când ne gândim la EL... Doar la nevoie? Ai devenit  puternică, ţi-ai ridici ochii spre cer, implorând şi rugându-te pentru puterea de a ieşi din întuneric şi din năuceala plină de remuşcări, iar lumina, ce avea să se reverse asupra ta, era însăşi esenţa vieţii... Cum ai ales poeziile?
DV:  N-am dormit nopțile de teamă că poeziile pe care le voi alege nu sunt reprezentative pentru opera mea. Dacă nu voi alege bine? De unde aveam să știu ce poezii vor fi apreciate de jurați? Era un risc pe care până la urmă mi l-am asumat, pentru că, pentru prima oară, mă aflam în fața unui juriu atât de avizat. Am început să le prelucrez cu migală, așa cum cereau condițiile din concurs. Și am postat… într-o pauză de câteva minute, undeva în jurul orei șase dimineața, înainte de a pleca la servici… Mi-au tremurat mâinile pe clapele tastaturii… s-au trezit liniștile împrăștiate-n celulele corpului, adică m-am trezit la viață… Era ca o primă întâlnire cu EL, după ani lungi de absență… o revedere ce îți oprește răsuflarea… 
EG:  Era ca o vibraţie încăpăţânată, ce prindea alt contur, alături de cei ce sunt de partea ta şi care nu au nevoie de mărturisiri sau justificări… Şi lor le-ai întins mâna prieteniei în zborul tău spre Infinitul iubirii... Lor, le-ai servit cinci poeme... Cum ai primit rezultatul juraților?
DV:  A fost cea mai lungă zi… cea mai lungă zi… seara, obosită, m-am așezat în fața calculatorului și l-am deschis… Notele juriului se lăsau așteptate. Dacă nu le-a plăcut? Încercam să mă îmbărbătez singură, să îmi fac curaj. Sunt o fire optimistă de felul meu și știam că orice s-ar fi întâmplat, mergeam mai departe… Într-un sfârșit, au venit… Important era că urma să apar în Antologie. Știam că cei trei jurați sunt extremi de exigenti, le văzusem comentariile anterioare, referitoare la poeziile postate de ceilalți concurenți. Mi-era teamă de ei, pentru că puteau să-mi certifice valoarea, dacă ea exista sau să mă facă praf... Înainte de somn, însă, am observat postarea ultimului jurat, postare care, recunosc public, prieteni, m-a făcut să plâng: "EȘTI POETĂ ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÂNTULUI. Nu știu de unde vii, nu știu cine ești, dar am aflat atât de multe despre tine, citindu-te, încât, te rog, să nu te oprești din scris. Poezia feminină are puține nume consacrate. La masa naturii locurile sunt numărate - se știe sentința - dar tu, Diana, poți ocupa unul din ele. Felicitari!"
Cuvintele Stellei Anghel - jurat în Arta Conversației - m-au făcut să plâng; ea MĂ CITISE… un străin MĂ VĂZUSE PE MINE. 
      EG:  Numai timpul ne poate da răspunsul dorit şi cine poate trece de proba lui, de durata acestuia, decât cel care a câştigat timpul de partea lui şi l-a făcut aliat, prin multe negocieri, fără să-i mai pese de măsurarea suferinţei... Dar tu ai atins clipa divină... Cine ești tu, Diana Vinturici?
     DV:  Așa cum v-am spus, sunt un nimeni… dar, în seara aceea m-am simțit aproape de Dumnezeu… atât de sus, încât m-a durut… Pentru că lacrimile acelea au așteptat rănile de pe palmele cu care am mângâiat singurătățile ce mi-au fost lăsate prin testament… Fiecare poet are un testament al lui și numai al lui. Numai Dumnezeu știe cât va fi de bogat sau cât de sărac; numai el știe cât de mult se va apropia de esența pură a vieții, de răsuflarea iubirii; numai el știe cât de singur se va simți bătătorind drumul spre Rai în tăceri pe care le aude doar el… Pentru că, iubiți preieteni, fără Dumnezeu nu sunt nimic… El mi-a pus cuvântul pe foaie, mi-a pus pensula pe pânză și mi-a ascuns o privighetoare în glas… Cum aș putea oare, vreodată să îi mulțumesc ? Niciun dar de pe acest pământ nu ar fi pe măsura testamentului său…
EG:  Viaţa e altfel decât moartea. Te obligă să trăieşti ca s-o trăieşti, să te bucuri cu seninătate de prieteni... Nu mai ai timp să dai timpul înapoi, să-l regăseşti pe cel de odinioară şi să-l pui faţă în faţă cu cel de azi. Nici tu nu eşti aceeaşi. Te-ai schimbat şi ai ajuns să descoperi ceea ce îţi lipseşte, dar după cât timp… Despre condiția poetului în aceasta lume unde toți fug, fără să știe de ce se grăbesc, ai vorbi neîncetat… Poți s-o faci acum, aici?
DV:  De-ați tăia toate pădurile din lume și nu mi-ar ajunge foile să scriu despre suflet … poezie… dragoste…  Eu sunt doar un arhitect. Cărămizile mele sunt gri, roșii sau verzi, albastre, galbene sau mov, depinde cum mă văd în oglinda agățată de Lună… Ele sunt moi sau tari, depinde câtă apă îmi curge din ochi peste mâini… Prieteni dragi, dacă Mă citiți, dacă mă vedeți, nu plecați… rămâneți puțin și atingeți-mi sufletul, pentru că Dumnezeu a nins cu iubire peste el… E singurul mod în care eu îi pot mulțumi… luați sufletul meu ca pe o carte și puneți-l în biblioteca din camera voastră… 
Un candidat - o experiență… o experiență unică… trăita doar în Arta Conversației… 
EG:  Uneori, pentru fiecare, cineva ne rânduiește lucrurile, dar nu le şi potriveşte... Şi atunci, a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit sau să aştepţi... Şi ai aşteptat mult până ai deschis o altă uşă şi acolo ai dat peste altcineva... Cum te-ai simțit în postura de analist?

DV:  În ceea ce privește cea de a doua ipostaza, cea de analist, pot să vă spun, dragi prieteni, că nu am făcut altceva decât să fiu obiectivă în aprecierile mele, deși poate pe unii dintre candidați, i-am supărat. Am încercat, uneori, cu delicatețe, să îi fac să vadă greșelile pe care le fac în metamorfozarea poeziei. Sunt greșeli pe care și eu le-am făcut, la rândul meu. Dumnezeu totuși, mi-a scos în cale persoane care mi-au îndrumat pașii și m-au ajutat să văd poezia așa cum trebuie ea să fie… regina… Am stat la masa celor mari și am crescut și eu odată cu ei!
EG:  Întotdeauna, să te gândești, atunci când scrii, că versurile tale vor sta în fața plutonului de execuție al publicului... și să te întrebi: oare le-a plăcut ??? Oare, vreunul dintre ei, va memora vreodată vreun vers din ceea ce am scris eu? Sunt gânduri din timpul selecției pentru antologie... Mi-ai fost sprijin pe tot traseul și îți mulțumesc. Ți-au mulțumit și alții?
DV: Surpriza cea mai mare a venit totuși de la persoane cu care nu am fost prea generoasă în aprecierile privind poemele postate, în sensul că aceste persoane au devenit prietenii mei…