INDUSTRIA POEZIEI

        Giovanni Papini (1881-1956) – scriitor italian. Nouă cărţi de-ale sale au fost traduse în limba română. Volumul de proză scurtă "Gog" a apărut în anul 1931.

Astăzi, Industria poeziei.

New-Parthenon, 21 mai

AM RENUNŢAT de multă vreme la toate direcţiunile şi participările în afaceri industriale, ca să-mi cumpăr cel mai scump lucru de pe lume (în sens economic şi moral) — libertatea. Un lux care azi nu e la îndemâna nici chiar a unui milionar. Presupun că sunt unul din cei cinci sau şase oameni aproximativ liberi, care trăiesc pe pământ.

Dar când te-ai dedat viciului afacerilor atâţia ani, e imposibil să scapi cu totul de el. Anul trecut, mi‑a venit pofta să creez o mică industrie, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a scăpa de ispita de a mă întoarce la cele mari şi grele. Voiam să fie absolut nouă şi să nu ceară prea mari capitaluri.

M-am gândit atunci la poezie. Această specie de opium verbal, administrat în doze mici şi numărate, nu-i desigur o marfă de prima necesitate, dar fapt este că mulţi oameni nu reuşesc să se lipsească de ea. Cu toate acestea, nimeni nu s-a gândit să „organizeze" în mod raţional fabricarea versurilor, care a fost întotdeauna lăsată la capriciile anarhiei personale. Motivul acestei neglijenţe stă probabil în faptul că o industrie poetică, oricât de înfloritoare, n-ar da decât venituri foarte modeste, fie din cauza greutăţii (nu zic imposibilităţii) de a adapta maşinile, fie pentru consumarea redusă a produselor.

Dar pentru mine nu e vorba de câştig, ci de curiozitate. Finanţarea necesară era minimă, iar cheltuielile de instalare aproape inexistente. Ştiam că pentru această nouă întreprindere trebuie să recurg la skilled workers, dar că astfel de indivizi sunt foarte numeroşi, mai ales în Europa. Începui să-i caut. Observai încă de la primele oferte că mulţi dintre ei manifestau o stranie repulsie pentru ideea de a lucra regulat, în solda unui şef de industrie. De altfel, nu era nevoie să fac o colecţie prea vastă, deoarece era vorba de o simplă experienţă, fără scopuri de câştig. Reuşii să angajez cinci, toţi tineri, afară de unul, şi discipoli ai celor mai moderne şcoli.

Instalai mica echipă în vila mea din Florida, împreună cu doi servitori negri şi cu două dactilografe; pusei să se construiască o mică tipografie şi aşteptai primele roade ale iniţiativei mele. Cei cinci poeţi erau găzduiţi, hrăniţi şi serviţi; se bucurau de o mică rentă lunară şi aveau drept asupra unui procent din veniturile eventuale ; contractul dura un an, dar putea fi reînnoit pentru aceeaşi perioadă de timp.

Din primele luni începură plictiselile şi dificultăţile. Unul din poeţi îmi scrise că avea nevoie de doctorii costisitoare, ca să se inspire şi că nu-i ajungea leafa ; una din dactilografe, cea mai tânără, demisionă, pentru că cei cinci creatori n-o lăsau în pace ; un alt poet îmi ceru o mică orchestră, ca să înlesnească vizita muzelor, dar s-ar fi mulţumit şi cu un gramofon cu şase duzini de plăci; al treilea poet se plângea de lipsa vinului şi a cărţilor; ceilalţi doi, după câte îmi scria dactilografa rămasă, nu făceau altceva decât să se certe de dimineaţa până seara, în mijlocul norilor de fum. Natural, nu răspunsei nici unuia.

După trei luni, făcui, aşa cum prevedea contractul, prima mea vizită în stabilimentul din Florida şi chemai la raport, unul după altul, pe poeţii mei.

Cel dintâi care se prezentă în biroul direcţiunii fu Hippolyte Cocardasse, francez, dezertor din şcoala Dada şi pescuit, fireşte, în Montparnasse. Mic, brun, chel, dar cu o barbă turbată şi strălucind tot, de la ochelari până la ghete, părea mai curând un funcţionar de poliţie, sosit de la o prefectură din provincie decât un poet.

— Ne-aţi recomandat, mie şi celorlalţi confraţi — zise el — să creăm un gen nou, potrivit cu lansarea poeziei moderne pe piaţa internaţională. Je me flatte d'avoir réussi au delà de vos espérances. Dumneavoastră ştiţi că fiecare  limbă  are  propria  sa  muzicalitate şi că unele cuvinte surde sau incolore într-o limbă, capătă o sonoritate admirabilă când sunt traduse în alta. A te servi deci de o singură limbă pentru a scrie versuri, înseamnă a te pune în condiţii dificile, spre a obţine acea varietate şi bogăţie muzicală, care este adevăratul scop al liricii pure. De aceea, m-am gândit să-mi compun versurile spicuind ici şi colo în limbile principale cuvintele şi expresiile care se potrivesc mai bine pentru realizarea armonică a misterului poetic. Persoanele culte cunosc cinci sau şase limbi europene şi nu risc să fiu neînţeles. Adăugaţi la aceasta faptul că Societatea Naţiunilor va lua cu plăcere sub ocrotirea sa aceste prime încercări de poezie poliglotă. Dante însuşi intercalase ici şi colo, în Divina Commedia versuri în latineşte, în provensală şi în jargon satanic, dar erau aproape înecate în supraabundenţa limbii italiene vulgare. Eu, dimpotrivă, amestec în acelaşi vers cuvinte din limbi diferite şi fiecare vers e construit dintr-un amestec de felul acesta. Voilà mon point de départ et voici mes premiers essais. Jugez vous même.

Spunând acestea, Cocardasse îmi întinse, cu un surâs şi cu o plecăciune, câteva foi de format mare. Titlul primei poeziei era:

Gesang of a perduto amour.

Citii primele versuri:

Beloved carinha, mein Weltschmerz.

Egorge mon âme en estas soledades.

My tired heart, Raju presvétlyj

Muore di gioia, tel un démon au ciel.

Lieber himmel, castillo de los Dioses,

Quaris quot durerŕ this fun desespéré?

Λαμπαδα θεις drévo zizni...

Ignoranţa mea lingvistică mă împiedică de-a continua. Privii drept în faţă, fără un cuvânt, pe poetul Cocardasse.

— Poate, zise el, nu vi se pare potrivită partea luată din fiecare limbă? Totuşi, în această repartiţie am ţinut seamă, proporţional, de secolele de trecut literar, de importanta demografică şi politică...

Înţelesei că era inutil să discut cu un asemenea imbecil.

- Continuă-ţi lucrul, îi spusei, şi la sfârşitul anului vom vedea până la ce punct poezia poliglotă e susceptibilă de o largă vânzare.

După ce-l concediai pe Cocardasse, fu introdus Otto Muttermann, din Stuttgart. Un monument înalt de două sute de centimetri, care acum o jumătate de secol coborâse cu îndrăzneală pe pământ, desigur nu pentru a-l împodobi, ci pentru a-l lumina. Părea născut din încrucişarea unui bou cu o leoaică şi coama sa lungă, blondă şi rău pieptănată, ca în vremurile mitice ale lui Thor şi Sturmund Drang, era cel mai mare titlu al profesiunii sale poetice. Pe lângă poet, mai era şi metafizician, filozof şi istoric şi puţin asiriolog — altminteri om de treabă, cu toate că ochii lui de faianţă albastră nu prezentau totdeauna siguranţă. I-aş fi încredinţat milioane, dar nu l-aş fi primit fără să am un revolver în buzunar.

— Cu toate că sunt de rasă pur germanică, începu Muttermann cu un aer solemn, am admirat totdeauna gândirea francezului Jaubert, care spune exact aceasta: „S'il est un homme tourmenté par la maudite ambition de mettre tout un livre dans une page, toute une page dans une phrase, et cette phrase dans un mot, c'est moi". Din această gândire mi-am făcut, în ceea ce mă priveşte, un imperativ categoric. Defectul concetăţenilor mei este vorba lungă: ori, nu poţi fi mare decât liberându-te de obiceiurile comune ale propriei tale rase. Mai mult decât atât, poezia trebuie să fie distilarea foarte rafinată a unei grămezi enorme de ierburi şi flori, ca să scoţi o picătură de parfum puternic.

Viaţa mea e total credincioasă acestui program. La douăzeci de ani am conceput o epopee lirică şi filozofică, ce trebuia să cuprindă nu numai al meu Weltanschauung, dar, în rezumat, evoluţia istorică a omenirii, grupată în jurul mitului central al zeiţei Rea-Cibela. La treizeci de ani, poemul era gata, dar prea lung : cincizeci de mii şase sute de versuri. Atunci am descoperit aforismul profund al lui Joubert. Am lucrat încă cu barda şi cu pila : la treizeci şi cinci de ani, nu mai erau decât zece mii de versuri şi esenţialul era salvat. La patruzeci de ani reuşisem să-l reduc la patru mii; la patruzeci şi şase, poemul meu nu număra mai mult de două mii trei sute de versuri. La cincizeci, când am sosit aici, izbutisem să‑l condensez în şapte sute douăzeci; şi acum, mulţumită generoasei domniei-voastre ospitalităţi, visul meu s-a realizat: epopeea mea este cuprinsă, în sfârşit, într-un singur cuvânt: cuvântul magic, esenţial, care îmbrăţişează şi exprimă totul. Vă ofer rezultatul celor treizeci de ani de ucenicie obositoare pe drumul perfecţiunii. Şi zicând acestea, puse pe masa mea o foaie de hârtie. O privii. În mijlocul paginii, scris cu o elegantă ortografie batardă, era acest cuvânt:

Entbindung

Nimic altceva. Restul foii era alb. Otto Muttermann trebuie să fi observat nedumerirea mea.

— Poate că nu simţiţi, în acest cuvânt cuprinzător ca lumea, înţelesul infinit pe care-l rezumă destinul  oamenilor? Binden, a lega, mitul lui Prometeu, sclavia lui Spartacus, puterea religiei (de la re‑ligare), abuzurile tiranilor, Mântuirea şi Revoluţia. Dar prefixul descoperă cealaltă faţă a dramei cosmice. Entbindung înseamnă nimicirea şi naşterea. Este scăparea din lanţuri, este naşterea miraculoasă a lui Dumnezeu martir, gestaţiunea triumfătoare a omenirii liberată în sfârşit de mituri şi de legi. Aici e cuprinsă respiraţia dublă a Dumnezeului lui Plotin şi în acelaşi timp alternativa universală a istoriei: cucerire şi revoluţie, sclavie şi libertate!

Ochii lui Muttermann începeau să arunce fulgere. Crezui că e mai prudent să admir sinteza sa, cu speranţa secretă că o agravare a maniei sale mi-ar permite să-l mut, în mod legal, într-un azil de nebuni.

Al treilea poet era un uruguaian şi provenea din şcoala ultraistă. Carlos Cañamaque era foarte tânăr, foarte blond şi foarte timid. Ochii săi negri de bitum topit scăpărau, ca o surpriză dublă în această paloare.

— Şi eu, zise el, am încercat să fac ceva deosebit de poezia obişnuită. Poezia pură, în Italia şi în Franţa, are de acum înainte tehnica sa: tot farmecul stă numai în armonia cuvintelor, independent de sensul lor. Eu am încercat s-o eliberez complet de orice sens, mergând mai departe decât poeţii puri, care păstrează încă, chiar dacă îl înfăşură în obscuritate, un rest de conţinut emotiv, sau ideologic. Aici cuvintele sunt asociate numai în vederea valorii lor fonetice şi evocatoare, fără ca legătura logică să poată atenua sau distruge contrapunctul sonor. Ca o încercare, citiţi acest madrigal.

Nu putui face altceva decât să citesc:

Lienţa, sombera, suspiro

Amarillas, misterios, desieito

Huello, palabra, doliente,Tiro

Faraon, corazon, labias, huerto.

Răbdarea mea, pusă la grea încercare de ceilalţi doi poeţi, în momentul acesta se clătină.

— Şi dumneata crezi, domnule Cañamaque — strigai eu — că vor fi destui imbecili pe lume să dea bani pe aceste ridicole pomelnice de cuvinte? Ţi-am poruncit să scrii poezii, nu extrase din vocabular. Crezi că poţi să mă înşeli, dar acesta e un motiv suficient să reziliez contractul. De azi înainte nu mai faci parte din fabrică. Pleacă!

Bietul Cañamaque plecă ochii lui mari de antracit lichid şi murmură cu tristeţe:

— Aşa au fost trataţi totdeauna descoperitorii de lumi noi!

Şi ieşi demn, fără să-mi spună măcar bună ziua.

Al patrulea poet care se prezentă în faţa mea era un rus — unul din acei numeroşi emigranţi care s-au împrăştiat prin Europa şi America, fericiţi de a putea să facă în acelaşi timp pe occidentalii şi pe exilaţii.

Contele Fedia Liubanoff putea să aibă cel mult treizeci de ani, dar viaţa petrecută prin cafenelele din Monaco şi din Paris îl îmbătrânise înainte de vreme. Faţa sa avea acea înfăţişare mongolă a moscoviţilor şi un barbişon între gri şi roşcat, care-i dădea o înfăţişare intenţionat diabolică. Mâinile lui tremurau fără încetare — ca o urmare a terorii unei condamnări la moarte, care nu fusese executată, zicea el; din cauza întrebuinţării nemoderate a vodcii, ziceau prietenii lui.

— Domnule Gog, începu el, nu voi face o introducere lungă. Sunteţi prea fin pentru a avea nevoie de comentarii anticipate. Vă voi aminti numai un adevăr, care desigur că nu a scăpat inteligenţei domniei-voastre. Orice poezie are doi autori: poetul şi cititorul. Poemul sugerează şi indică, cititorul completează cu sensibilitatea sa personală şi cu amintirile sale, ceea ce poetul numai a schiţat. Fără această colaborare, poezia nu poate fi concepută. Un poet care ar compune o mie de versuri pentru a descrie o luptă sau un apus de soare, n-ar reuşi niciodată să se facă înţeles de un laş sau de un orb. Dar de câtva timp poeţii se lasă duşi de supraabundenţă ; să zicem chiar că încearcă să reducă şi să violenteze personalitatea colaboratorului lor necesar. Ei vor să spună prea mult şi nu lasă nici un loc operei  cititorului, aportul său personal, care formează cea mai mare atracţie a poeziei. Japonezii, rasă genială şi aristocratică, au ajuns să facă poezii cu opt sau nouă cuvinte. Dar tot e prea mult. Eu am voit să fac un pas înainte. Iată cartea mea.

Era un volumaş legat în piele roşie. Îl deschisei şi începui să răsfoiesc. Fiecare pagină avea sus un titlu. Restul era gol.

— Vedeţi, reluă Liubanoff, am vrut să reduc la minimum sugestia poetului. Fiecare din poemele mele se compune numai din titlu: o temă pe care oricine poate s-o rumege, un Ia pentru creaţii multiple şi mereu noi. Cea dintâi poezie, de exemplu, e intitulată: Siesta privighetorii părăsite. Toate elementele  unei producţii poetice sunt aici. „Siesta" indică anotimpul şi ora; „privighetoarea" aminteşte toată muzica, toată dragostea; şi „părăsirea" te face să elaborezi temele eterne ale trădării şi durerii. Gândiţi‑vă câteva minute la acest titlu şi încet, încet, din sufletul dumneavoastră izvorăşte şi se desfăşoară cântecul fermecat pe care voiam să-l sugerez; aşa încât, fiecare cititor devine, în adevăr, mulţumită mie, un creator şi vor fi atâtea creaţii, câţi cititori vor fi. Şi la fiecare citire puteţi crea o poezie nouă, care să vă sature şi să vă mulţumească mai bine decât ar putea face elucubraţiile asudate ale unui străin.

Nici nu mai avui puterea să mă înfurii. Recunoscui deschis că experienţa dăduse faliment şi că fabrica mea era condamnată la dezastru. N-am mai vrut să văd pe al cincilea poet.

În aceeaşi seară plecai şi la sfârşitul anului tot personalul, împreună cu poeţii, a fost concediat. E pentru prima oară în viaţa mea că-mi lipseşte atât de complet priceperea în business. Şi încep să înţeleg de ce bătrânul Platon voia să-i alunge pe poeţi din republica sa. În această afacere am avut o pierdere de şaptezeci şi două de mii de dolari.

„O nouă idee, o nouă carte, o lansare originală“

     Numai Stella Anghel ne putea oferi cea mai originală lansare de carte... O surpriză... După o suită de momente, realizate cu Trupa formală şi informală – temerari, sfredelitori şi căutători de trupuri încă vii, de patrie în viaţă –, îi asculta, cuminte, şi fiecare cuvânt îi lumina chipul... Era o parte din rolul ei de dascăl, „hrănindu-se cu harul şi cu-nţelesul jertfei, purificându-i rostul prin albul inocenţei”. Se amesteca sufletul ei de dascăl „cu oblonul modestiei tras“, lăsând cartea să vorbească... O carte care a învăţat singură să-şi poarte de grijă...

     A fost cea mai ascunsă lansare de carte, să ne amintească despre rigoare, despre valoare, despre perspectivă, dar şi despre un alt alfabet al tăcerii... Într-o zi de vineri de neuitat, ne-a învăţat să-l scriem cu respect şi sensibilitate, ne-a învăţat zborul, fără oprelişti, spre universul poetic, până când ne vom descoperi rădăcini şi vom înflori.

     Mulţumim, Stella Anghel.

Semne devotate

     Există semne, altfel decât cele cu care eram obișnuită...

Semne pe care trebuie să le vezi, să le urmezi... Ele te duc la comorile ascunse...

     Veți zâmbi... Comorile le-am descoperit pe acest tărâm, prin cuvântul care a devenit univers şi mit, a devenit putere creatoare, miracol, forţă...      Așa ne-am regăsit, aproape de Arta conversației, luând-o în stăpânire și recreând-o... De atunci, au început cele mai frumoase proiecte... Împreună, sprijinite, în taină, de o Troiță vie – Ileana Vulpescu.

     Au început să curgă împlinirile... sunt câteva și atât de dragi...

Ne reamintim momentele vii de creație, dar și satisfacțiile care au urmat. De la concursuri in honorem Ileana Vulpescu, Suflet românesc, Trofeul Arta conversației, Poezia iubirii, Infinitul iubirii și Suflet românesc – prima antologie de poezie lirică patriotică, dar și primul concurs de poezie patriotică Suflet românesc, desfășurat la Poiana lui Mihai, Gorj, România.

      Dar, iată alt semn divin. Puntea pe care ne regăsim iar, și care păstrează urmele celor care se luptaseră aprig cu viața – doi sculptori renumiți – Constantin Brâncuși și Ion Vlad... Și dacă aceștia și-au dat mâna în veșnicie, într-o orgă ce revarsă valuri de lumină, cât mai aproape de soare, în panteonul Montparnasse, pentru subpământul marilor nume și adâncul subcerului, o rugăciune întru pomenire și semnul ce azi ne este mândrie și slavă... Iar noi descoperim prezentul, ne recunoaștem valorile la temelia a ceea ce suntem. Am învățat să fim mereu în competiție cu noi, într-un spectacol public, să evoluăm într-un sens bun, în căutarea unei lumi afective, subtile și liniștite, în care cuvântul să se afirme intens, dar cu sinceritate; o lume care surprinde omul care știe să se miște senin și zâmbind; și nu ne oprim din acest drum... ne dorim cuvinte înzestrate, experiențe de viață, care nu se pot măsura decât cu inima.

      Nimic nu este întâmplător.... ne-am armonizat, fără să știm unii de alții, în acorduri, strălucind de bucurie.

      Nimic nu este întâmplător, pentru că tot ce se va întâmpla în ziua de mâine depinde de ce vom face în ziua de aastăzi – mâinele de care nu ne temem.

     Astăzi se află în șirul neîntrerupt de nume care începe de aici, de la Călărași: Adelina Gabriela Clondir, Raluca Neagu, Radu-Andrei Popa...

      Au crescut sub ochii voștri, au „rupt semafoarele din rădăcini” să le dea păsărilor, bob cu bob înșirate, să zboare cu ele, cu noi, „până-n țara unde soarele stă și așteaptă” alt semn și alte legături de prietenie, de la aceste inimi desculțe... Au avut mână bună cei care au pariat pe ei... Și dragostea lor, dincolo de capcanele de la fiecare colț... Au reușit să se desprindă de jos și acum, îi urmăresc în zbor pe toți elevii Liceului Barbu Știrbei din Călărași, profesorii făurari și luminători... și Stella Anghel – o voce liberă care nu se mulțumește să aștepte viitorul...

     

             Este cea fără de care această poveste nu s-ar fi scris.

Elisabeta Gîlcescu

Celei ce este

Celei ce este...

               Celei ce-i ești

                             Semn neliniștit

                                               Suspin                   

                                          

                                                      

    Poezii pline de viaţă, de sentimente trăite, de zbucium intim plasat într-un cadru ideal  (în afara realităţii cotidiene brutale şi potrivnice), într-o grădină paradisiacă, atinsă de credință, lumină, dragoste și amintiri. Un semn, un argument în căutarea „Celei ce este” împăcarea cu viața se smulg din înălțimea plumburie,/ din tainic gând,/ când dimineți zvâcneau din mare,/ răscolind prin nisipul uscat de arșiță,/ atâtea căutări, numai pentru femeia iubită...

    Din simplitatea aplicată, ca un mister al iubirii și morții, pășește singur, culege/ ploaie de zâmbet,/ de ochi/ luminoși,/ și vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ și-adâncă iubire în cânt...

     Într-o surdină lirică, se deschide uluitor de sincer cititorului, spovedindu-i-se, întru iertare și mântuire (Iertare).

    O poezie care se hrănește din candoare și puritate, care dau preț vieții de după viață – cea mai mare nevoie a omului de a nu-și renega trecutul; călătoriile vieții – pași pe nisip, singurătate, timp, amintiri – toate – în numele iubirii... Și de-atunci, înalță rugăciuni,/ vede curcubeu aruncat/ spre țărmuri,/ spre pădurea verde,/ spre marea cea albastră,/ spre îndepărtata stea...//. Cu toate, își împodobește sufletul.

    Și îl împodobește frumos, cu cântec de departe, care se aude mereu, din adâncul apelor, din miezul pământului – același cântec cald și mângâietor, ce poartă numele „Celei ce nu mai este“, dar și al celui ce este și-l poartă în gând – Marian Malciu.

        Cu aleasă prețuire,

         Elisabeta Gîlcescu

Poezia – identitate regăsită

   

    Sunt pe aproape; mă mișc cu grijă. Fiecare pas - o poveste, fiecare poveste - un poem.  E lumea de ieri, de azi - încă nu știu. Voi nimeri poate în liniștea ei și tare mă tem să n-o tulbur. Am acest dar, sau cine știe...

     A trecut ceva vreme de când am întrerupt un interviu; încerc să-l înădesc. Voi pătrunde în casa inimii ei, unde sufletul ei, tolănit pe o alee liniștită, cu fraze lungi, legănate de tristețe, de teamă, de emoție, aduce alinare și umple un gol din viață, făcându-l să renască. E primul manuscris... Cu ce să încep: cu titlul, cu stilul, cu limbajul care fac să curgă lin...

     Voi începe cu poezia care se strecoară într-o lume invadată de „frunți late și fraze dispărute, renăscute, fără dovezi la iveală, doar zâmbetul – răspuns al privirii hulpave... “

     Este în căutarea tinereții; încearcă să scape de acest coșmar, se baricadează, folosind frazele lungi, dar tot ele o deconspiră, iar dialogul cu iubitul este disperat... Se simte confuză, derutată.

     Doar dorința e cea care o menține și îi dă forța de a îndrăzni... Dependentă de sentimente vagi, contradictorii, vrea să simtă mai mult, mai profund. Se folosește de cuvinte ca să ajungă la urechea iubitului, să-i strunească mersul în ritmul inimii ei, spre focul iubirii...

     Doar frica de moarte o trezește din când în când; poezia vine în sprijinul ei, îi conferă privilegiu de a scăpa de temeri, grație propriilor eforturi... Fiind de o luciditate orbitoare, simte cum îi vin în sprijin cuvintele care ies ca un torent... Își regăsește în poezie liniștea lăuntrică atât de profundă, readucând-o pe o treaptă superioară de înțelepciune

     O carte care prin simplitatea ei, aparentă, prezintă o varietate de stări: extazul, bucuria, tristețea, dorința... O carte care se constituie într-o poveste reluată de copii maturi care-și continuă jocul întrerupt într-o lume plină de dorințe... Doar tonul diferă;  este grav și plin de reticențe când, de fapt, vorbesc despre cele mai banale lucruri cu putință, care n-au nevoie decât de prețuire... Iar noi le vom urmări zborul, fără să irosim timpul; vom zâmbi mulțumiți că Melania Grozavu și-a regăsit liniștea infinită, iar în forul său interior, și-a dobândit libertatea.

    „Binele suprem nu caută ajutor în afară; se cultivă în intimitate și provine din tine însuți.“ Seneca

     Citind-o azi și mâine, mereu, vom crede că două suflete  s-au aciuiat în trupul „Fraze(lor) lungi“, iar noi urmărim cu melancolie și invidie o pereche de tineri îndrăgostiți în pas cu poezia...

     Un volum de debut simplu și convingător – „Fraze lungi“, curate o conduc spre limpezirea de sine și spre „cel mai frumos vis.“

                               Elisabeta Gîlcescu

Există poeți...

        Era o noapte tristă și rece, o noapte care mi-a îndreptat pașii spre lumea poeziei... Acolo, în tăcerea de suspine, printre versuri, tulburată, fără temeri, m-am oprit... Nici somnul nu mă asculta... „Mă sabota ca din întâmplare...” Și ninge, ninge cu „doruri de poveste”, iar eu, doar pe „urmele albe, port îngeri cu ochii mei verzi”; o umbră încerc să cuprind... De atâta urât și singurătate, pe ea o doresc, din pustiu... Și cred în povestea cu zâne, acolo unde...

rămân numai urmele albe,
Iubito, să nu le mai pierzi,
Vin îngeri cu vise și salbe
Și vraja din ochii lor verzi.

Pe tine, te chem, preacurată,
Ninsoarea cea albă să-mi vinzi
Și-n brațele tale de fată,
Tu, umbra ființei să-mi prinzi.

Cuprinși sunt toți pomii de floare,
Doar frigul va prinde iar rod,
Ne prăduie-aceeași ninsoare,
Căzând, parc-ar fi un prohod.

    Prin „tăceri ce ard feeric”, o lumină de la sfeșnic mă scoate din întuneric... „Sărutările sunt fluturi” ce s-așază doar o clipă, mă dezmiardă și un vis se înfiripă... Vreau să-l „țin la pieptu-mi veșnic” și cu „vocea rugătoare” să-l întreb: care a fost cel mai frumos vis care nu s-a năruit în zorii zilei, ci s-a statornicit în timp, în tăcerea din suspine, când... vorbele își deapănă șoapta, tu vorbești, noapte, cu mine,
visul tulbură iar fata...

Și în lumea virtuală,
Cavaleri proptiți în zale
Trec prin cerul de cerneală
Și la deal, și către vale.

Te cuprind, iar tu te lasă
Brațelor ce te-nconjoară,
Prin eternul întuneric,
Eu te țin la pieptu-mi veșnic,

Umbra ta cea călătoare
Vreau, în noapte, s-o mângâi,
Vocea-i șoaptă rugătoare,

Dragoste, hai, mai rămâi.

     Există un dor pe care-l purtăm, uneori, discret, alteori, intens, fără ca „timpul să lovească în carnea lui sacră...” Păstrăm acest dor ascuns în „pumnul nespus de cuvinte”, doar în amurguri, mai „înoată fierbinte...” „E dorul din inimi același ca-n vis” când iubirea-și înalță scânteia divină...
în mine, e noapte și luna-i senină
Cuvintele cad sub pașii de flori,
Cu lacrimi de rouă, cu scâncet de zori.

Doar timpul lovește în carnea ta sacră
Parfumul de frezii în noi se apleacă
Și pomii se umplu cu flori de cais
Cu dorul din inimi cu-acela din vis...

Rămâne doar pumnul nespus de cuvinte
În cerul cu păsări să-noate fierbinte
Și-amurguri să rupă cu maci irosiți
Iubirile foste ale altor iubiți…

    Piratul, spre deosebire de trăirile omenești, poate naviga, poate căuta tărâmuri, poate explora... Prin spiritul lui, poetul intră în competiție cu sufletele pe care le întâlnește, cu care se unește, simțindu-se dinamic și interesat de iubiri ale căror contururi se desprind din “vise azvârlite în lume, ca o ispășire de cuvinte, încercând să le dezlege vântul...“ E o legătură dintre poem și sufletul zbuciumat al poetului, prin atâtea pietre care sapă-n găuri...

se dau spre dimineață că sunt zei
Și se bronzează afundați în tauri
Sorbind din suc, ca niște nătărăi.

Zeița mea în carul vieții urcă
Și lasă lacurile de pripas,
Se uită ceru-n jos, cu ochi de nurcă
Și luna dă din brațe fără glas.

Se duce noaptea, cerul o splendoare,
Se scutură iubirea-n trandafiri,
De-aceea, pieptul când inspiri te doare,
Chiar când molatec versul îl respiri.

Nu căuta în visul tău contur,
Nu căuta nici chiar desăvârșire,
Eu numai vorbele, tăcut, le fur
Și le azvârl în lume – ispășire.

    Atât de simplu și atât de tandru, ai reușit să te strecori în sufletul cititorilor, parcă ceva te-adună din pustie, și nopțile-s mai lungi, când doar puțini mai scriu, astăzi, poezie; dar muza ta, printre pleoape, îți sărută mâinile când scrii... E muza ta; ei i-ai lăsat se te moștenească... Cum a pătruns în sufletul tău, cum te străbate...

și-mi sărută mâinile când scriu,
Vino-alături, versurile scoate
Și fii tu când eu n-am să mai fiu.

În acest sfârșit de-Apocalipsă,
Eu te las… tu să mă moștenești
Și să pui la versurile lipsă
Dorul care încă-l risipești.

Am să-ți umplu cu flori mari grădina,
Cu parfum de frezii și cais,
Când, din cer, spărgându-se lumina,
Va cădea pe floră, indecis.

    Nimic nu e forțat... Poezia ta se află într-o curgere lină și curată... Se simte bucuria, smerenia, speranța... Fragmente expresive, care dau amploare și adâncime poeziei iubirii, reușind efecte și stări pasionale... chiar și pentru omul îndoielnic, plin de ispite și căderi...  Teme glumețe, pline de umor, deschid alte tematici de abordare... Când ai simțit căzând din cer...

umbra ta de palmier,
Peste mine, delirând
Toamna frunzelor arzând.

Și-am simțit, în absolut,
Umbra ta, când te sărut,
Când cu luna te veghez
Și la piept, te-mbrățișez...

Luna albă în livadă
Sparge somnul din zăpadă
Și te lasă fermecată
De-a mea gură sărutată...

Cerul nici măcar clipește
Când sărut pleoapa, firește,
Plâng genele-ncovoiate,
Vor și ele sărutate.

    Când afară ninge cu regrete, când amurgurile ne-mpresoară cu florile sângerate, când iubirile se plimbă-n jos și-n sus, plătim copilăriei, tot ce-am pierdut, tot ce s-a dus cu o rugăciune... O frumoasă poezie, când, de căldură, un pic...
toți fulgii iernii să transpire
Și-n loc de frigul ce dă-n spic,
Dă-mi clipa nopții de iubire.

Să ningă iar cu sărutări
Și cu miresme volatile
De flori – aprinse sângerări,
Crescând pe vechile idile

Dă-mi, Doamne, dragostea pe veci,
S-o-mbrățișez într-o neștire,
Chiar dacă buzele sunt reci
Și ochii ard două safire.

În lumea nopților s-o duc
Captivă vechilor păcate,
Când cerul patimilor urc
Cu taina verzilor macate.

    E vremea sărbătorilor, când sună seara clopoței, când brazii încep lin să tresară, pe drumul alb cu cer senin... Colinda este nelipsită, din an în an, ea se întoarce și poezia o colindă, și iubirea o îmbrățișează cu încredere, bucurie și mulțumire... Colindul pentru iubire vine numai când iubești... Atunci, îl spui fără întrerupere, cu tot sufletul, până simți că te-a înlănțuit dorul. Și Ion Vanghele visează un colind al dorului, către iubita cu ochi de cer...

Iubita mea cu ochi de jind,

Vreau să profit că este ger

Şi dorul tău să ţi-l colind.

Să sune seara clopoţei

Şi brazii să tresară, lin,

Pe drumul alb şi cu polei

Colindătorii, iată-i, vin.

La casa mea dintre nămeţi,

Eu te aştept şi tu să vii,

Am vin cât vrei, să te îmbeţi,

Te rog, să nu mai întârzii.

„Când timpul, sângerând în flori de mac,

și somnul din clepsidră îl desfac,

când două umbre rare se despart

ca să se-mpreune în vechiul sanctuar,

cuprinse de-a nălucilor dorinți,

pe pajiști, și iluziile-s cuminți...

și-am să le iubesc când nu voi fi...” (Și-am să te iubesc...)

    Există timp pentru iubire, există timp pentru împlinire... chiar sângerând prin flori de mac, în miturile celor de pe urmă...

când somnul din clepsidra îl desfac
Ca o speranță care-ncet se curmă…

Mi-e dor mereu ca de-o neîmplinire,
De umbrele copacilor străvechi,
De cântecul ce tremură-n iubire
Și de tristeți urcând în noi, perechi,

Sărutul este binecuvântare.

E mirul ce sfințește umbra ta
Cu flori albastre de Nu-Mă-Uita
Și cu aleasa vieții îndurare,

    Femeia a însemnat ceva în viața unui poet... Ea a fost tovarășă de viață, iubită, prietenă, mamă, dar și muză... Era ursită, uneori, cea nelipsită, cu aripa din cer lovea ades în fereastra gândurilor... Și trecea ușor, dar sigur, ademenindu-te și cu alte interese, doar ușa se lăsa greu deschisă... Una a știut să țeasă romantic misterul, să-l înfioreze cu floarea dorului sălbatic, cel mai mult, pe poetul Ion Vanghele... una a încercat să-ți corupă sufletul, cu parfumul ce cânta a iasomie... Care ți-a fost tovarășă de insomnie..., când pașii scot ușor scântei ...

în visul, legănându-se în pernă.

Și simt molatec brațele cum strâng
La pieptul ei, iluziile mele,
Mi-e somnul, azi, o pulbere de stele
De îngeri care fulguie și plâng.

Eu o sărut pe buzele uscate,
Pe pleoapele, acum, ce se închid
Când frunzele se scutură, candid,
Pe foșnetele viselor de noapte,

Te voi iubi ca o promisiune
Pe tine care urci un nufăr alb
Și mă-nfășori între petale, cald,
Păgânul transformându-l în minune.

    Și tot femeia, ca o mireasmă ce-și varsă din glastre o pulbere vie de stele,

Tot ea – zbor de petale..., fredonând un poem de vise sau a iubirii ce vine, dintr-un zâmbet tăinuit într-un suflet din amurg... Tot ea îți lasă un gând pe covor... Ca-n vremi de demult, tu o dansezi poetic, printre...

flori albe și roșii, albastre

Sunt gânduri de-ale tale, de-ale mele,
Miresme ce-și varsă din glastre
O pulbere vie de stele...

Și nopțile vin tot pe vârfuri,
Nu vor parcă să deranjeze
Un zbor de petale și fluturi
Sub luna prinzând să danseze...

Călcăm cu prezențe domoale
În anul frumos care vine,
Și ziua dansează din poale,
Ținându-te-n brațe pe tine...

Oraș tremurând în beteală
Și-n harfa luminii încinse,
Îți scriu de iubire pe-o coală
Și bat la ferestre închise.

    O călătorie în locuri imaginabile, un loc în care copacii sunt albi, într-un decor solitar care te duce cu gândul la viață... dar nu ai sprijin, nici mal, nici umăr... doar poezia ce-o porți cu tine... singurătatea e aspră, te apasă, tot tresărind, tot așteptând... Un singur gând s-ar adeveri, doar unul... dacă ai stărui, ai aștepta..., printre stele ce prevestesc furtuna...

Când labirinturi stau desfășurate

Și ne îndeamnă, oarbe, la Exod,

Prin stelele ce prevestesc furtuna,

Să lunecăm visând spre absolut,

Când vindecată de obsesii, luna

E martoră, acum, că te sărut...

    O creație abundentă în conținut și cantitate,  în stilul cel clasic pe care îl urmezi necondiționat... Limbajul tău se mișcă în limite firești, tandre, dar uneori, romantismul este ca o încununare a toate simțirile tale, provenite din lănuntrul tău, într-o expresie unică de iubire, de dor, de vis... Uneori poezia vine cu seninătate și răbdare și se leagă de divin, poate ca o mărturie a profundei evlavii a femeii iubite...(Și bărbații mint)

Eu te chem șoaptă umilă, versuri spuse printre lacrimi,

Cerul curge în amurguri, scuturându-se de patimi,

Iar la margini de cărare, unde cântă, tainic, Bach,

Plin de taină, rostesc vorbe și îți spun ce mult te plac.

Te doresc îmbrățisare într-o noapte friguroasă,

Când o lună se preumblă printre nouri ca o coasă,

Să mă pierd pe mine însumi și la piept să te cuprind

O femeie despletită numai ape și argint…

Tu mă strigi, vorbind în șoaptă, umbra mea, a ta o vrei,

Tu, ce ești alături înger azvârlit între femei…

De te mint, e vorba dulce, de sirenă, mi-este glasul

Și de cânteculîțti place, ai să vii când va fi ceasul.

    Există stări ale conștiinței joase: suferința, teama, îndoiala... Atunci, fiecare caută refugiul sau, poate, locul unde orice energie tulbure să se topească... Tu ai ales poezia și de multe ori, refugiindu-mă și eu în lumea ta, descopeream similitudini de gânduri triste, doruri aprinse, simțindu-mă prizoniera acestora, fără puterea de a ieși din întuneric... Adormeam spre dimineață, când lumina încerca să-mi risipescă norii grei... Ai fost pus în situația ca în astfel de momente să cauți în poezia ta, să-ți spui versurile, să le lași să curgă în tine, să se așeze, acolo, unde doare mai tare? Poetul Ion Vanghele să se vindece cu propria-i poezie... „Aș da oricât să-ți aflu gândul...”

Chiar dacă ninge între noi

Mănuși și-a pus, de frig, pământul

Pădurea geme de strigoi.

Aș da oricât și nemurirea

Ce-o port în inimă mereu

Să știu de-a încăput iubirea

În sufletul și gândul tău.

Dar bolta de singurătate

Se sparge-n stele de argint

Și noaptea zămislește poate

Tăcerea vorbelor ce mint.

Pe lângă brad, trec plăsmuite

Iluzii goale, se perind,

Eu stau sub steaua mea cuminte

Doar seara, sus, în ramuri prind.

    Din timpul nou am băut și beau, am adunat atâtea flori, urări; l-am atins, e amețitor...  E ca o mângâiere adunată în anii ce-mi surâd acum, și tremurând, îmi plânge iubirea răsfirată, iubirea nemăsurată... spre culmi de poezie, mă îndrepți și datorită ție,

țărâna toată este-n trupul meu

Şi-am arvunit-o sângerând în tălpi
Peste copac mă fulgeră mereu
Cu licărul ce tremură în lămpi

Şi cânt cu degetele peste coli
Rănit de anotimpuri zbuciumate
Când simt sărutul tău venind la poli
Şi pleoapele de dor cutremurate

    A fost un sfârșit de toamnă care se întrecea în frumusețe și culoare... A fost un pas spre măreție, spre o altă dimensiune a omului care încrezător în ceea ce face, zi de zi, și atât de spontan, omul care visează și respiră numai poezie, omul care se păstrează în tradițiile cuminți, pe care le flutură cu eleganță, printre tinere și frumoasele doamne... Ești cel mai gingaș poet, cel care își ascunde, sub pleoapele sale, imaginea de timid, dar și pe cea de necruțător critic, omul care se inspiră din privirea domoală, din glasul cuminte, din imagini, din cuvinte... Poți discuta orice, dar totul trebuie să se învârtă în jurul poeziei... Ea triumfă în fața omului încrezător, curtat de poete... Ești cel care poate dialoga poetic, aprinzând, lângă ferestre, fuiorul de calde astre, căldura dulce le-o cuprinzi, umplând de lumină încăperi vaste...Ai fost în această ipostază cu multe partenere... Astăzi, te miști la fel de lejer pe o singură punte, așteptând și fredonând poetic...
Din zborul tău, te rog, coboară să stai cuminte pe covor

Și lasă aripile-n pace, agață-le pe hol, în cui,

Pentru o clipă, uită, lasă visul care dorește zbor

Și hai, pe-aleea de miresme, să alergăm acum, hai-hui.

Ne ningă ca-ntr-o veselie sau poate ca-ntr-o ispășire,

Cu fulgii mari și-atât de-albaștri, iubiri ce-și scutură, din plin,

Prinosul lor, scăldat în lacrimi, versete roze de iubire,

Cu gustul lor atât de dulce și uneori plin cu pelin.

    Creația ta va depăși timpul și spațiul poetic... pentru că pașii tăi subtili, firea-ți modestă și echilibrată au dat naștere unei creații de o frumusețe răpitoare... Este o poezie ca o scenă, cu decoruri construite cu migala unui bijutier, cu momente tandre, când ne zâmbește la fiecare atingere discretă sau subtilă, când vorbele sunt îngăduitoare și drăgăstoase, când visele nu-și găsesc auzul și nu-și văd lumina... Arareori, apar umbre sinistre, și ele au dorinți înăscute și apăsătoare pe care le deslușesc... și atunci, iubirea devine beție care se drege în liniștea nopții, cu-o tainică apă...

Iubirea în mine devine beţie
În camera goală, în ora târzie,
Când clipa se duce şi tu nu mai treci
Cu ochii de flăcări şi braţele reci.

Iubirea e vinul din care mai beau
Tăcerea din tine, din clipe ce stau,
Şi vorbele mele, cu pana, le scriu
În forma cea veche, atâta cât ştiu.
Tu, umbră iubită ai luat-o şi-o porţi
Prin ochii atâtor ce zac parcă morţi,
Tu lasă-i pe-aceştia şi vino, te-aştept,
Cu dorul zănatec, ce arde în piept.

În liniştea nopţii, o tainică apă,
Acolo, tristeţea din vorbe se-adapă
Şi iedera-şi urcă frunzişul uitat
Prin negura vremii, din nou ai plecat.

    Da... Există această lume şi va exista... Iar eu, fascinată de măreţia ei, inundată de sentimentul puterii şi a maturităţii, îmbrăţişată de vise, mângâiată de candoarea mâinilor iscusite, printre dorinţe,
m-am pierdut în vastele cunoaşteri,
printre Iluziile tale prefăcute,
Când tu tribut al veşnicei renaşteri
Rosteai doar adevăruri absolute.

În comedia vieţii derulate
Apocalipsă moartă de cuvinte
Noi aşteptam sfârşituri refulate
Într-un desfrâu de patimi ostenite.

Târziu, vom arde despărţiţi pe rug,
Pe-o cruce răstignită de iubire
Cu amieze plânse în amurg
Într-un proces străin de istovire.

    O lume bine construită, o îmbinare reușită între viață și neviață, între fericire și neiubire, între falsitate și puritate, între legendă și ieșirea din sacralitate, între așteptări și vise... Dar dincolo de toate, o altfel de realitate, alta decât cea pe care o cunosc, o realitate în care poetul evadează în locuri neștiute, cu nopți venite din străfundurile unei lumi de tristeți, unde…

trec stele fără aripi şi pești fără dorinţe;
Se ţes ziduri de umbre lipsite de credinţe,
Păduri în care lupii, în somnul lor, tresar
Şi muşcă, iluzoriu, cu dinţi de chihlimbar.

Iubirea-i o minciună, degeaba, ea mă strigă
Şi gura ei cu patimi încearcă să se-nfigă
În inimă şi suflet să mişte-n valuri lacul,
Tristeţea e răspunsul, tăcerea este leacul.

Deasupra, murmur urcă, visul se destramă,
Dorinţa e o umbră ce încă mă mai cheamă,
Şi umplu tot înaltul cu feerici curcubee,
În veşnicii de umbră, ca să te chem, femeie.

    Și uite așa, din poezie în poezie (pentru că ea este cea care mi-a sugerat acest interviu, altfel decât celelalte), am descoperit lumea unui poet romantic... Recunosc că nu mi-a fost prea ușor să interacționez cu ea; a trebuit s-o citesc, s-o recitesc, să intru în atmosfera plăcută și intimă, oferindu-mi suport consistent, integrându-mă în starea ei plăcută și intimă... Fără ajutorul ei, nu aș fi rezistat singură... S-a oferit să-mi presare gândurile de-a lungul acestui interviu, sugerându-mi versuri scrise de poetul Ion Vanghele... Uneori, mi-a animat-o cu o partitura muzicală... Printre versuri, am reușit să rămân (în)scrisă în poveste, „ca un balsam curgând în înserare, când iluzia aleargă jucăușă, sub salcia din margine de drum, în universul acesta fără rost, căutând iubirii adăpost...”

Cu respect și prețuire,

Elisabeta Gîlcescu

06-01-2013