Există poeți...

        Era o noapte tristă și rece, o noapte care mi-a îndreptat pașii spre lumea poeziei... Acolo, în tăcerea de suspine, printre versuri, tulburată, fără temeri, m-am oprit... Nici somnul nu mă asculta... „Mă sabota ca din întâmplare...” Și ninge, ninge cu „doruri de poveste”, iar eu, doar pe „urmele albe, port îngeri cu ochii mei verzi”; o umbră încerc să cuprind... De atâta urât și singurătate, pe ea o doresc, din pustiu... Și cred în povestea cu zâne, acolo unde...

rămân numai urmele albe,
Iubito, să nu le mai pierzi,
Vin îngeri cu vise și salbe
Și vraja din ochii lor verzi.

Pe tine, te chem, preacurată,
Ninsoarea cea albă să-mi vinzi
Și-n brațele tale de fată,
Tu, umbra ființei să-mi prinzi.

Cuprinși sunt toți pomii de floare,
Doar frigul va prinde iar rod,
Ne prăduie-aceeași ninsoare,
Căzând, parc-ar fi un prohod.

    Prin „tăceri ce ard feeric”, o lumină de la sfeșnic mă scoate din întuneric... „Sărutările sunt fluturi” ce s-așază doar o clipă, mă dezmiardă și un vis se înfiripă... Vreau să-l „țin la pieptu-mi veșnic” și cu „vocea rugătoare” să-l întreb: care a fost cel mai frumos vis care nu s-a năruit în zorii zilei, ci s-a statornicit în timp, în tăcerea din suspine, când... vorbele își deapănă șoapta, tu vorbești, noapte, cu mine,
visul tulbură iar fata...

Și în lumea virtuală,
Cavaleri proptiți în zale
Trec prin cerul de cerneală
Și la deal, și către vale.

Te cuprind, iar tu te lasă
Brațelor ce te-nconjoară,
Prin eternul întuneric,
Eu te țin la pieptu-mi veșnic,

Umbra ta cea călătoare
Vreau, în noapte, s-o mângâi,
Vocea-i șoaptă rugătoare,

Dragoste, hai, mai rămâi.

     Există un dor pe care-l purtăm, uneori, discret, alteori, intens, fără ca „timpul să lovească în carnea lui sacră...” Păstrăm acest dor ascuns în „pumnul nespus de cuvinte”, doar în amurguri, mai „înoată fierbinte...” „E dorul din inimi același ca-n vis” când iubirea-și înalță scânteia divină...
în mine, e noapte și luna-i senină
Cuvintele cad sub pașii de flori,
Cu lacrimi de rouă, cu scâncet de zori.

Doar timpul lovește în carnea ta sacră
Parfumul de frezii în noi se apleacă
Și pomii se umplu cu flori de cais
Cu dorul din inimi cu-acela din vis...

Rămâne doar pumnul nespus de cuvinte
În cerul cu păsări să-noate fierbinte
Și-amurguri să rupă cu maci irosiți
Iubirile foste ale altor iubiți…

    Piratul, spre deosebire de trăirile omenești, poate naviga, poate căuta tărâmuri, poate explora... Prin spiritul lui, poetul intră în competiție cu sufletele pe care le întâlnește, cu care se unește, simțindu-se dinamic și interesat de iubiri ale căror contururi se desprind din “vise azvârlite în lume, ca o ispășire de cuvinte, încercând să le dezlege vântul...“ E o legătură dintre poem și sufletul zbuciumat al poetului, prin atâtea pietre care sapă-n găuri...

se dau spre dimineață că sunt zei
Și se bronzează afundați în tauri
Sorbind din suc, ca niște nătărăi.

Zeița mea în carul vieții urcă
Și lasă lacurile de pripas,
Se uită ceru-n jos, cu ochi de nurcă
Și luna dă din brațe fără glas.

Se duce noaptea, cerul o splendoare,
Se scutură iubirea-n trandafiri,
De-aceea, pieptul când inspiri te doare,
Chiar când molatec versul îl respiri.

Nu căuta în visul tău contur,
Nu căuta nici chiar desăvârșire,
Eu numai vorbele, tăcut, le fur
Și le azvârl în lume – ispășire.

    Atât de simplu și atât de tandru, ai reușit să te strecori în sufletul cititorilor, parcă ceva te-adună din pustie, și nopțile-s mai lungi, când doar puțini mai scriu, astăzi, poezie; dar muza ta, printre pleoape, îți sărută mâinile când scrii... E muza ta; ei i-ai lăsat se te moștenească... Cum a pătruns în sufletul tău, cum te străbate...

și-mi sărută mâinile când scriu,
Vino-alături, versurile scoate
Și fii tu când eu n-am să mai fiu.

În acest sfârșit de-Apocalipsă,
Eu te las… tu să mă moștenești
Și să pui la versurile lipsă
Dorul care încă-l risipești.

Am să-ți umplu cu flori mari grădina,
Cu parfum de frezii și cais,
Când, din cer, spărgându-se lumina,
Va cădea pe floră, indecis.

    Nimic nu e forțat... Poezia ta se află într-o curgere lină și curată... Se simte bucuria, smerenia, speranța... Fragmente expresive, care dau amploare și adâncime poeziei iubirii, reușind efecte și stări pasionale... chiar și pentru omul îndoielnic, plin de ispite și căderi...  Teme glumețe, pline de umor, deschid alte tematici de abordare... Când ai simțit căzând din cer...

umbra ta de palmier,
Peste mine, delirând
Toamna frunzelor arzând.

Și-am simțit, în absolut,
Umbra ta, când te sărut,
Când cu luna te veghez
Și la piept, te-mbrățișez...

Luna albă în livadă
Sparge somnul din zăpadă
Și te lasă fermecată
De-a mea gură sărutată...

Cerul nici măcar clipește
Când sărut pleoapa, firește,
Plâng genele-ncovoiate,
Vor și ele sărutate.

    Când afară ninge cu regrete, când amurgurile ne-mpresoară cu florile sângerate, când iubirile se plimbă-n jos și-n sus, plătim copilăriei, tot ce-am pierdut, tot ce s-a dus cu o rugăciune... O frumoasă poezie, când, de căldură, un pic...
toți fulgii iernii să transpire
Și-n loc de frigul ce dă-n spic,
Dă-mi clipa nopții de iubire.

Să ningă iar cu sărutări
Și cu miresme volatile
De flori – aprinse sângerări,
Crescând pe vechile idile

Dă-mi, Doamne, dragostea pe veci,
S-o-mbrățișez într-o neștire,
Chiar dacă buzele sunt reci
Și ochii ard două safire.

În lumea nopților s-o duc
Captivă vechilor păcate,
Când cerul patimilor urc
Cu taina verzilor macate.

    E vremea sărbătorilor, când sună seara clopoței, când brazii încep lin să tresară, pe drumul alb cu cer senin... Colinda este nelipsită, din an în an, ea se întoarce și poezia o colindă, și iubirea o îmbrățișează cu încredere, bucurie și mulțumire... Colindul pentru iubire vine numai când iubești... Atunci, îl spui fără întrerupere, cu tot sufletul, până simți că te-a înlănțuit dorul. Și Ion Vanghele visează un colind al dorului, către iubita cu ochi de cer...

Iubita mea cu ochi de jind,

Vreau să profit că este ger

Şi dorul tău să ţi-l colind.

Să sune seara clopoţei

Şi brazii să tresară, lin,

Pe drumul alb şi cu polei

Colindătorii, iată-i, vin.

La casa mea dintre nămeţi,

Eu te aştept şi tu să vii,

Am vin cât vrei, să te îmbeţi,

Te rog, să nu mai întârzii.

„Când timpul, sângerând în flori de mac,

și somnul din clepsidră îl desfac,

când două umbre rare se despart

ca să se-mpreune în vechiul sanctuar,

cuprinse de-a nălucilor dorinți,

pe pajiști, și iluziile-s cuminți...

și-am să le iubesc când nu voi fi...” (Și-am să te iubesc...)

    Există timp pentru iubire, există timp pentru împlinire... chiar sângerând prin flori de mac, în miturile celor de pe urmă...

când somnul din clepsidra îl desfac
Ca o speranță care-ncet se curmă…

Mi-e dor mereu ca de-o neîmplinire,
De umbrele copacilor străvechi,
De cântecul ce tremură-n iubire
Și de tristeți urcând în noi, perechi,

Sărutul este binecuvântare.

E mirul ce sfințește umbra ta
Cu flori albastre de Nu-Mă-Uita
Și cu aleasa vieții îndurare,

    Femeia a însemnat ceva în viața unui poet... Ea a fost tovarășă de viață, iubită, prietenă, mamă, dar și muză... Era ursită, uneori, cea nelipsită, cu aripa din cer lovea ades în fereastra gândurilor... Și trecea ușor, dar sigur, ademenindu-te și cu alte interese, doar ușa se lăsa greu deschisă... Una a știut să țeasă romantic misterul, să-l înfioreze cu floarea dorului sălbatic, cel mai mult, pe poetul Ion Vanghele... una a încercat să-ți corupă sufletul, cu parfumul ce cânta a iasomie... Care ți-a fost tovarășă de insomnie..., când pașii scot ușor scântei ...

în visul, legănându-se în pernă.

Și simt molatec brațele cum strâng
La pieptul ei, iluziile mele,
Mi-e somnul, azi, o pulbere de stele
De îngeri care fulguie și plâng.

Eu o sărut pe buzele uscate,
Pe pleoapele, acum, ce se închid
Când frunzele se scutură, candid,
Pe foșnetele viselor de noapte,

Te voi iubi ca o promisiune
Pe tine care urci un nufăr alb
Și mă-nfășori între petale, cald,
Păgânul transformându-l în minune.

    Și tot femeia, ca o mireasmă ce-și varsă din glastre o pulbere vie de stele,

Tot ea – zbor de petale..., fredonând un poem de vise sau a iubirii ce vine, dintr-un zâmbet tăinuit într-un suflet din amurg... Tot ea îți lasă un gând pe covor... Ca-n vremi de demult, tu o dansezi poetic, printre...

flori albe și roșii, albastre

Sunt gânduri de-ale tale, de-ale mele,
Miresme ce-și varsă din glastre
O pulbere vie de stele...

Și nopțile vin tot pe vârfuri,
Nu vor parcă să deranjeze
Un zbor de petale și fluturi
Sub luna prinzând să danseze...

Călcăm cu prezențe domoale
În anul frumos care vine,
Și ziua dansează din poale,
Ținându-te-n brațe pe tine...

Oraș tremurând în beteală
Și-n harfa luminii încinse,
Îți scriu de iubire pe-o coală
Și bat la ferestre închise.

    O călătorie în locuri imaginabile, un loc în care copacii sunt albi, într-un decor solitar care te duce cu gândul la viață... dar nu ai sprijin, nici mal, nici umăr... doar poezia ce-o porți cu tine... singurătatea e aspră, te apasă, tot tresărind, tot așteptând... Un singur gând s-ar adeveri, doar unul... dacă ai stărui, ai aștepta..., printre stele ce prevestesc furtuna...

Când labirinturi stau desfășurate

Și ne îndeamnă, oarbe, la Exod,

Prin stelele ce prevestesc furtuna,

Să lunecăm visând spre absolut,

Când vindecată de obsesii, luna

E martoră, acum, că te sărut...

    O creație abundentă în conținut și cantitate,  în stilul cel clasic pe care îl urmezi necondiționat... Limbajul tău se mișcă în limite firești, tandre, dar uneori, romantismul este ca o încununare a toate simțirile tale, provenite din lănuntrul tău, într-o expresie unică de iubire, de dor, de vis... Uneori poezia vine cu seninătate și răbdare și se leagă de divin, poate ca o mărturie a profundei evlavii a femeii iubite...(Și bărbații mint)

Eu te chem șoaptă umilă, versuri spuse printre lacrimi,

Cerul curge în amurguri, scuturându-se de patimi,

Iar la margini de cărare, unde cântă, tainic, Bach,

Plin de taină, rostesc vorbe și îți spun ce mult te plac.

Te doresc îmbrățisare într-o noapte friguroasă,

Când o lună se preumblă printre nouri ca o coasă,

Să mă pierd pe mine însumi și la piept să te cuprind

O femeie despletită numai ape și argint…

Tu mă strigi, vorbind în șoaptă, umbra mea, a ta o vrei,

Tu, ce ești alături înger azvârlit între femei…

De te mint, e vorba dulce, de sirenă, mi-este glasul

Și de cânteculîțti place, ai să vii când va fi ceasul.

    Există stări ale conștiinței joase: suferința, teama, îndoiala... Atunci, fiecare caută refugiul sau, poate, locul unde orice energie tulbure să se topească... Tu ai ales poezia și de multe ori, refugiindu-mă și eu în lumea ta, descopeream similitudini de gânduri triste, doruri aprinse, simțindu-mă prizoniera acestora, fără puterea de a ieși din întuneric... Adormeam spre dimineață, când lumina încerca să-mi risipescă norii grei... Ai fost pus în situația ca în astfel de momente să cauți în poezia ta, să-ți spui versurile, să le lași să curgă în tine, să se așeze, acolo, unde doare mai tare? Poetul Ion Vanghele să se vindece cu propria-i poezie... „Aș da oricât să-ți aflu gândul...”

Chiar dacă ninge între noi

Mănuși și-a pus, de frig, pământul

Pădurea geme de strigoi.

Aș da oricât și nemurirea

Ce-o port în inimă mereu

Să știu de-a încăput iubirea

În sufletul și gândul tău.

Dar bolta de singurătate

Se sparge-n stele de argint

Și noaptea zămislește poate

Tăcerea vorbelor ce mint.

Pe lângă brad, trec plăsmuite

Iluzii goale, se perind,

Eu stau sub steaua mea cuminte

Doar seara, sus, în ramuri prind.

    Din timpul nou am băut și beau, am adunat atâtea flori, urări; l-am atins, e amețitor...  E ca o mângâiere adunată în anii ce-mi surâd acum, și tremurând, îmi plânge iubirea răsfirată, iubirea nemăsurată... spre culmi de poezie, mă îndrepți și datorită ție,

țărâna toată este-n trupul meu

Şi-am arvunit-o sângerând în tălpi
Peste copac mă fulgeră mereu
Cu licărul ce tremură în lămpi

Şi cânt cu degetele peste coli
Rănit de anotimpuri zbuciumate
Când simt sărutul tău venind la poli
Şi pleoapele de dor cutremurate

    A fost un sfârșit de toamnă care se întrecea în frumusețe și culoare... A fost un pas spre măreție, spre o altă dimensiune a omului care încrezător în ceea ce face, zi de zi, și atât de spontan, omul care visează și respiră numai poezie, omul care se păstrează în tradițiile cuminți, pe care le flutură cu eleganță, printre tinere și frumoasele doamne... Ești cel mai gingaș poet, cel care își ascunde, sub pleoapele sale, imaginea de timid, dar și pe cea de necruțător critic, omul care se inspiră din privirea domoală, din glasul cuminte, din imagini, din cuvinte... Poți discuta orice, dar totul trebuie să se învârtă în jurul poeziei... Ea triumfă în fața omului încrezător, curtat de poete... Ești cel care poate dialoga poetic, aprinzând, lângă ferestre, fuiorul de calde astre, căldura dulce le-o cuprinzi, umplând de lumină încăperi vaste...Ai fost în această ipostază cu multe partenere... Astăzi, te miști la fel de lejer pe o singură punte, așteptând și fredonând poetic...
Din zborul tău, te rog, coboară să stai cuminte pe covor

Și lasă aripile-n pace, agață-le pe hol, în cui,

Pentru o clipă, uită, lasă visul care dorește zbor

Și hai, pe-aleea de miresme, să alergăm acum, hai-hui.

Ne ningă ca-ntr-o veselie sau poate ca-ntr-o ispășire,

Cu fulgii mari și-atât de-albaștri, iubiri ce-și scutură, din plin,

Prinosul lor, scăldat în lacrimi, versete roze de iubire,

Cu gustul lor atât de dulce și uneori plin cu pelin.

    Creația ta va depăși timpul și spațiul poetic... pentru că pașii tăi subtili, firea-ți modestă și echilibrată au dat naștere unei creații de o frumusețe răpitoare... Este o poezie ca o scenă, cu decoruri construite cu migala unui bijutier, cu momente tandre, când ne zâmbește la fiecare atingere discretă sau subtilă, când vorbele sunt îngăduitoare și drăgăstoase, când visele nu-și găsesc auzul și nu-și văd lumina... Arareori, apar umbre sinistre, și ele au dorinți înăscute și apăsătoare pe care le deslușesc... și atunci, iubirea devine beție care se drege în liniștea nopții, cu-o tainică apă...

Iubirea în mine devine beţie
În camera goală, în ora târzie,
Când clipa se duce şi tu nu mai treci
Cu ochii de flăcări şi braţele reci.

Iubirea e vinul din care mai beau
Tăcerea din tine, din clipe ce stau,
Şi vorbele mele, cu pana, le scriu
În forma cea veche, atâta cât ştiu.
Tu, umbră iubită ai luat-o şi-o porţi
Prin ochii atâtor ce zac parcă morţi,
Tu lasă-i pe-aceştia şi vino, te-aştept,
Cu dorul zănatec, ce arde în piept.

În liniştea nopţii, o tainică apă,
Acolo, tristeţea din vorbe se-adapă
Şi iedera-şi urcă frunzişul uitat
Prin negura vremii, din nou ai plecat.

    Da... Există această lume şi va exista... Iar eu, fascinată de măreţia ei, inundată de sentimentul puterii şi a maturităţii, îmbrăţişată de vise, mângâiată de candoarea mâinilor iscusite, printre dorinţe,
m-am pierdut în vastele cunoaşteri,
printre Iluziile tale prefăcute,
Când tu tribut al veşnicei renaşteri
Rosteai doar adevăruri absolute.

În comedia vieţii derulate
Apocalipsă moartă de cuvinte
Noi aşteptam sfârşituri refulate
Într-un desfrâu de patimi ostenite.

Târziu, vom arde despărţiţi pe rug,
Pe-o cruce răstignită de iubire
Cu amieze plânse în amurg
Într-un proces străin de istovire.

    O lume bine construită, o îmbinare reușită între viață și neviață, între fericire și neiubire, între falsitate și puritate, între legendă și ieșirea din sacralitate, între așteptări și vise... Dar dincolo de toate, o altfel de realitate, alta decât cea pe care o cunosc, o realitate în care poetul evadează în locuri neștiute, cu nopți venite din străfundurile unei lumi de tristeți, unde…

trec stele fără aripi şi pești fără dorinţe;
Se ţes ziduri de umbre lipsite de credinţe,
Păduri în care lupii, în somnul lor, tresar
Şi muşcă, iluzoriu, cu dinţi de chihlimbar.

Iubirea-i o minciună, degeaba, ea mă strigă
Şi gura ei cu patimi încearcă să se-nfigă
În inimă şi suflet să mişte-n valuri lacul,
Tristeţea e răspunsul, tăcerea este leacul.

Deasupra, murmur urcă, visul se destramă,
Dorinţa e o umbră ce încă mă mai cheamă,
Şi umplu tot înaltul cu feerici curcubee,
În veşnicii de umbră, ca să te chem, femeie.

    Și uite așa, din poezie în poezie (pentru că ea este cea care mi-a sugerat acest interviu, altfel decât celelalte), am descoperit lumea unui poet romantic... Recunosc că nu mi-a fost prea ușor să interacționez cu ea; a trebuit s-o citesc, s-o recitesc, să intru în atmosfera plăcută și intimă, oferindu-mi suport consistent, integrându-mă în starea ei plăcută și intimă... Fără ajutorul ei, nu aș fi rezistat singură... S-a oferit să-mi presare gândurile de-a lungul acestui interviu, sugerându-mi versuri scrise de poetul Ion Vanghele... Uneori, mi-a animat-o cu o partitura muzicală... Printre versuri, am reușit să rămân (în)scrisă în poveste, „ca un balsam curgând în înserare, când iluzia aleargă jucăușă, sub salcia din margine de drum, în universul acesta fără rost, căutând iubirii adăpost...”

Cu respect și prețuire,

Elisabeta Gîlcescu

06-01-2013