„Cât poate redobândi un om într-o
zi? Poate că tot atât cât poate iubi...“
O întâlnire care a fost mai mult decât specială, lângă oameni minunați, cu
ziceri și scrieri, dar și flori ascunse cu grijă în oboseala multicoloră a
vieții... Nu oricine are puterea să treacă prin această încercare cu argumente
elogioase, cititori, poezie și Emilia Ivancu, întru har și spirit, între întrebări și secrete, între limite și spații, recunoscând Iarba Fecioarei, când
imită moartea, o învinge „atunci când ar vrea să ucidă, ia repede niște tăceri
și niște vise frânte și trece repede hotarul și naște o altă lume... pe o foaie
de copac, cu ochii închiși, într-o respirație adâncă“ și o ultimă încordare
ridică „crengile-mâini și mâinile–crengi“ într-o zi cu soare, cu tăcerea
vorbele rare, și cu sentimente de venerație, în mijlocul acestei grabe, să descoperi o icoană și pietrele de drum într-o altă poveste fără sfârșit (doar ceața mai stânjenește sau visul intens), fără cuvinte, fără culori... Iar trecerea Emiliei Ivancu prin Gaudeamus, de a deveni Ea însăși, nici exagerată, nici întârziată, doar argumentată de iluștrii critici, cărora le datorăm relevarea personalității poetei cu „semne în toate și-n toți, care durează mai puțin decât o respirație, dacă le vom rosti așa cum se rostesc și iubirile celui care pleacă, niciodată cel care se întoarce, strigând clocotitor: Cine sunt eu? Cine sunt eu?“
