INDUSTRIA POEZIEI

        Giovanni Papini (1881-1956) – scriitor italian. Nouă cărţi de-ale sale au fost traduse în limba română. Volumul de proză scurtă "Gog" a apărut în anul 1931.

Astăzi, Industria poeziei.

New-Parthenon, 21 mai

AM RENUNŢAT de multă vreme la toate direcţiunile şi participările în afaceri industriale, ca să-mi cumpăr cel mai scump lucru de pe lume (în sens economic şi moral) — libertatea. Un lux care azi nu e la îndemâna nici chiar a unui milionar. Presupun că sunt unul din cei cinci sau şase oameni aproximativ liberi, care trăiesc pe pământ.

Dar când te-ai dedat viciului afacerilor atâţia ani, e imposibil să scapi cu totul de el. Anul trecut, mi‑a venit pofta să creez o mică industrie, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a scăpa de ispita de a mă întoarce la cele mari şi grele. Voiam să fie absolut nouă şi să nu ceară prea mari capitaluri.

M-am gândit atunci la poezie. Această specie de opium verbal, administrat în doze mici şi numărate, nu-i desigur o marfă de prima necesitate, dar fapt este că mulţi oameni nu reuşesc să se lipsească de ea. Cu toate acestea, nimeni nu s-a gândit să „organizeze" în mod raţional fabricarea versurilor, care a fost întotdeauna lăsată la capriciile anarhiei personale. Motivul acestei neglijenţe stă probabil în faptul că o industrie poetică, oricât de înfloritoare, n-ar da decât venituri foarte modeste, fie din cauza greutăţii (nu zic imposibilităţii) de a adapta maşinile, fie pentru consumarea redusă a produselor.

Dar pentru mine nu e vorba de câştig, ci de curiozitate. Finanţarea necesară era minimă, iar cheltuielile de instalare aproape inexistente. Ştiam că pentru această nouă întreprindere trebuie să recurg la skilled workers, dar că astfel de indivizi sunt foarte numeroşi, mai ales în Europa. Începui să-i caut. Observai încă de la primele oferte că mulţi dintre ei manifestau o stranie repulsie pentru ideea de a lucra regulat, în solda unui şef de industrie. De altfel, nu era nevoie să fac o colecţie prea vastă, deoarece era vorba de o simplă experienţă, fără scopuri de câştig. Reuşii să angajez cinci, toţi tineri, afară de unul, şi discipoli ai celor mai moderne şcoli.

Instalai mica echipă în vila mea din Florida, împreună cu doi servitori negri şi cu două dactilografe; pusei să se construiască o mică tipografie şi aşteptai primele roade ale iniţiativei mele. Cei cinci poeţi erau găzduiţi, hrăniţi şi serviţi; se bucurau de o mică rentă lunară şi aveau drept asupra unui procent din veniturile eventuale ; contractul dura un an, dar putea fi reînnoit pentru aceeaşi perioadă de timp.

Din primele luni începură plictiselile şi dificultăţile. Unul din poeţi îmi scrise că avea nevoie de doctorii costisitoare, ca să se inspire şi că nu-i ajungea leafa ; una din dactilografe, cea mai tânără, demisionă, pentru că cei cinci creatori n-o lăsau în pace ; un alt poet îmi ceru o mică orchestră, ca să înlesnească vizita muzelor, dar s-ar fi mulţumit şi cu un gramofon cu şase duzini de plăci; al treilea poet se plângea de lipsa vinului şi a cărţilor; ceilalţi doi, după câte îmi scria dactilografa rămasă, nu făceau altceva decât să se certe de dimineaţa până seara, în mijlocul norilor de fum. Natural, nu răspunsei nici unuia.

După trei luni, făcui, aşa cum prevedea contractul, prima mea vizită în stabilimentul din Florida şi chemai la raport, unul după altul, pe poeţii mei.

Cel dintâi care se prezentă în biroul direcţiunii fu Hippolyte Cocardasse, francez, dezertor din şcoala Dada şi pescuit, fireşte, în Montparnasse. Mic, brun, chel, dar cu o barbă turbată şi strălucind tot, de la ochelari până la ghete, părea mai curând un funcţionar de poliţie, sosit de la o prefectură din provincie decât un poet.

— Ne-aţi recomandat, mie şi celorlalţi confraţi — zise el — să creăm un gen nou, potrivit cu lansarea poeziei moderne pe piaţa internaţională. Je me flatte d'avoir réussi au delà de vos espérances. Dumneavoastră ştiţi că fiecare  limbă  are  propria  sa  muzicalitate şi că unele cuvinte surde sau incolore într-o limbă, capătă o sonoritate admirabilă când sunt traduse în alta. A te servi deci de o singură limbă pentru a scrie versuri, înseamnă a te pune în condiţii dificile, spre a obţine acea varietate şi bogăţie muzicală, care este adevăratul scop al liricii pure. De aceea, m-am gândit să-mi compun versurile spicuind ici şi colo în limbile principale cuvintele şi expresiile care se potrivesc mai bine pentru realizarea armonică a misterului poetic. Persoanele culte cunosc cinci sau şase limbi europene şi nu risc să fiu neînţeles. Adăugaţi la aceasta faptul că Societatea Naţiunilor va lua cu plăcere sub ocrotirea sa aceste prime încercări de poezie poliglotă. Dante însuşi intercalase ici şi colo, în Divina Commedia versuri în latineşte, în provensală şi în jargon satanic, dar erau aproape înecate în supraabundenţa limbii italiene vulgare. Eu, dimpotrivă, amestec în acelaşi vers cuvinte din limbi diferite şi fiecare vers e construit dintr-un amestec de felul acesta. Voilà mon point de départ et voici mes premiers essais. Jugez vous même.

Spunând acestea, Cocardasse îmi întinse, cu un surâs şi cu o plecăciune, câteva foi de format mare. Titlul primei poeziei era:

Gesang of a perduto amour.

Citii primele versuri:

Beloved carinha, mein Weltschmerz.

Egorge mon âme en estas soledades.

My tired heart, Raju presvétlyj

Muore di gioia, tel un démon au ciel.

Lieber himmel, castillo de los Dioses,

Quaris quot durerŕ this fun desespéré?

Λαμπαδα θεις drévo zizni...

Ignoranţa mea lingvistică mă împiedică de-a continua. Privii drept în faţă, fără un cuvânt, pe poetul Cocardasse.

— Poate, zise el, nu vi se pare potrivită partea luată din fiecare limbă? Totuşi, în această repartiţie am ţinut seamă, proporţional, de secolele de trecut literar, de importanta demografică şi politică...

Înţelesei că era inutil să discut cu un asemenea imbecil.

- Continuă-ţi lucrul, îi spusei, şi la sfârşitul anului vom vedea până la ce punct poezia poliglotă e susceptibilă de o largă vânzare.

După ce-l concediai pe Cocardasse, fu introdus Otto Muttermann, din Stuttgart. Un monument înalt de două sute de centimetri, care acum o jumătate de secol coborâse cu îndrăzneală pe pământ, desigur nu pentru a-l împodobi, ci pentru a-l lumina. Părea născut din încrucişarea unui bou cu o leoaică şi coama sa lungă, blondă şi rău pieptănată, ca în vremurile mitice ale lui Thor şi Sturmund Drang, era cel mai mare titlu al profesiunii sale poetice. Pe lângă poet, mai era şi metafizician, filozof şi istoric şi puţin asiriolog — altminteri om de treabă, cu toate că ochii lui de faianţă albastră nu prezentau totdeauna siguranţă. I-aş fi încredinţat milioane, dar nu l-aş fi primit fără să am un revolver în buzunar.

— Cu toate că sunt de rasă pur germanică, începu Muttermann cu un aer solemn, am admirat totdeauna gândirea francezului Jaubert, care spune exact aceasta: „S'il est un homme tourmenté par la maudite ambition de mettre tout un livre dans une page, toute une page dans une phrase, et cette phrase dans un mot, c'est moi". Din această gândire mi-am făcut, în ceea ce mă priveşte, un imperativ categoric. Defectul concetăţenilor mei este vorba lungă: ori, nu poţi fi mare decât liberându-te de obiceiurile comune ale propriei tale rase. Mai mult decât atât, poezia trebuie să fie distilarea foarte rafinată a unei grămezi enorme de ierburi şi flori, ca să scoţi o picătură de parfum puternic.

Viaţa mea e total credincioasă acestui program. La douăzeci de ani am conceput o epopee lirică şi filozofică, ce trebuia să cuprindă nu numai al meu Weltanschauung, dar, în rezumat, evoluţia istorică a omenirii, grupată în jurul mitului central al zeiţei Rea-Cibela. La treizeci de ani, poemul era gata, dar prea lung : cincizeci de mii şase sute de versuri. Atunci am descoperit aforismul profund al lui Joubert. Am lucrat încă cu barda şi cu pila : la treizeci şi cinci de ani, nu mai erau decât zece mii de versuri şi esenţialul era salvat. La patruzeci de ani reuşisem să-l reduc la patru mii; la patruzeci şi şase, poemul meu nu număra mai mult de două mii trei sute de versuri. La cincizeci, când am sosit aici, izbutisem să‑l condensez în şapte sute douăzeci; şi acum, mulţumită generoasei domniei-voastre ospitalităţi, visul meu s-a realizat: epopeea mea este cuprinsă, în sfârşit, într-un singur cuvânt: cuvântul magic, esenţial, care îmbrăţişează şi exprimă totul. Vă ofer rezultatul celor treizeci de ani de ucenicie obositoare pe drumul perfecţiunii. Şi zicând acestea, puse pe masa mea o foaie de hârtie. O privii. În mijlocul paginii, scris cu o elegantă ortografie batardă, era acest cuvânt:

Entbindung

Nimic altceva. Restul foii era alb. Otto Muttermann trebuie să fi observat nedumerirea mea.

— Poate că nu simţiţi, în acest cuvânt cuprinzător ca lumea, înţelesul infinit pe care-l rezumă destinul  oamenilor? Binden, a lega, mitul lui Prometeu, sclavia lui Spartacus, puterea religiei (de la re‑ligare), abuzurile tiranilor, Mântuirea şi Revoluţia. Dar prefixul descoperă cealaltă faţă a dramei cosmice. Entbindung înseamnă nimicirea şi naşterea. Este scăparea din lanţuri, este naşterea miraculoasă a lui Dumnezeu martir, gestaţiunea triumfătoare a omenirii liberată în sfârşit de mituri şi de legi. Aici e cuprinsă respiraţia dublă a Dumnezeului lui Plotin şi în acelaşi timp alternativa universală a istoriei: cucerire şi revoluţie, sclavie şi libertate!

Ochii lui Muttermann începeau să arunce fulgere. Crezui că e mai prudent să admir sinteza sa, cu speranţa secretă că o agravare a maniei sale mi-ar permite să-l mut, în mod legal, într-un azil de nebuni.

Al treilea poet era un uruguaian şi provenea din şcoala ultraistă. Carlos Cañamaque era foarte tânăr, foarte blond şi foarte timid. Ochii săi negri de bitum topit scăpărau, ca o surpriză dublă în această paloare.

— Şi eu, zise el, am încercat să fac ceva deosebit de poezia obişnuită. Poezia pură, în Italia şi în Franţa, are de acum înainte tehnica sa: tot farmecul stă numai în armonia cuvintelor, independent de sensul lor. Eu am încercat s-o eliberez complet de orice sens, mergând mai departe decât poeţii puri, care păstrează încă, chiar dacă îl înfăşură în obscuritate, un rest de conţinut emotiv, sau ideologic. Aici cuvintele sunt asociate numai în vederea valorii lor fonetice şi evocatoare, fără ca legătura logică să poată atenua sau distruge contrapunctul sonor. Ca o încercare, citiţi acest madrigal.

Nu putui face altceva decât să citesc:

Lienţa, sombera, suspiro

Amarillas, misterios, desieito

Huello, palabra, doliente,Tiro

Faraon, corazon, labias, huerto.

Răbdarea mea, pusă la grea încercare de ceilalţi doi poeţi, în momentul acesta se clătină.

— Şi dumneata crezi, domnule Cañamaque — strigai eu — că vor fi destui imbecili pe lume să dea bani pe aceste ridicole pomelnice de cuvinte? Ţi-am poruncit să scrii poezii, nu extrase din vocabular. Crezi că poţi să mă înşeli, dar acesta e un motiv suficient să reziliez contractul. De azi înainte nu mai faci parte din fabrică. Pleacă!

Bietul Cañamaque plecă ochii lui mari de antracit lichid şi murmură cu tristeţe:

— Aşa au fost trataţi totdeauna descoperitorii de lumi noi!

Şi ieşi demn, fără să-mi spună măcar bună ziua.

Al patrulea poet care se prezentă în faţa mea era un rus — unul din acei numeroşi emigranţi care s-au împrăştiat prin Europa şi America, fericiţi de a putea să facă în acelaşi timp pe occidentalii şi pe exilaţii.

Contele Fedia Liubanoff putea să aibă cel mult treizeci de ani, dar viaţa petrecută prin cafenelele din Monaco şi din Paris îl îmbătrânise înainte de vreme. Faţa sa avea acea înfăţişare mongolă a moscoviţilor şi un barbişon între gri şi roşcat, care-i dădea o înfăţişare intenţionat diabolică. Mâinile lui tremurau fără încetare — ca o urmare a terorii unei condamnări la moarte, care nu fusese executată, zicea el; din cauza întrebuinţării nemoderate a vodcii, ziceau prietenii lui.

— Domnule Gog, începu el, nu voi face o introducere lungă. Sunteţi prea fin pentru a avea nevoie de comentarii anticipate. Vă voi aminti numai un adevăr, care desigur că nu a scăpat inteligenţei domniei-voastre. Orice poezie are doi autori: poetul şi cititorul. Poemul sugerează şi indică, cititorul completează cu sensibilitatea sa personală şi cu amintirile sale, ceea ce poetul numai a schiţat. Fără această colaborare, poezia nu poate fi concepută. Un poet care ar compune o mie de versuri pentru a descrie o luptă sau un apus de soare, n-ar reuşi niciodată să se facă înţeles de un laş sau de un orb. Dar de câtva timp poeţii se lasă duşi de supraabundenţă ; să zicem chiar că încearcă să reducă şi să violenteze personalitatea colaboratorului lor necesar. Ei vor să spună prea mult şi nu lasă nici un loc operei  cititorului, aportul său personal, care formează cea mai mare atracţie a poeziei. Japonezii, rasă genială şi aristocratică, au ajuns să facă poezii cu opt sau nouă cuvinte. Dar tot e prea mult. Eu am voit să fac un pas înainte. Iată cartea mea.

Era un volumaş legat în piele roşie. Îl deschisei şi începui să răsfoiesc. Fiecare pagină avea sus un titlu. Restul era gol.

— Vedeţi, reluă Liubanoff, am vrut să reduc la minimum sugestia poetului. Fiecare din poemele mele se compune numai din titlu: o temă pe care oricine poate s-o rumege, un Ia pentru creaţii multiple şi mereu noi. Cea dintâi poezie, de exemplu, e intitulată: Siesta privighetorii părăsite. Toate elementele  unei producţii poetice sunt aici. „Siesta" indică anotimpul şi ora; „privighetoarea" aminteşte toată muzica, toată dragostea; şi „părăsirea" te face să elaborezi temele eterne ale trădării şi durerii. Gândiţi‑vă câteva minute la acest titlu şi încet, încet, din sufletul dumneavoastră izvorăşte şi se desfăşoară cântecul fermecat pe care voiam să-l sugerez; aşa încât, fiecare cititor devine, în adevăr, mulţumită mie, un creator şi vor fi atâtea creaţii, câţi cititori vor fi. Şi la fiecare citire puteţi crea o poezie nouă, care să vă sature şi să vă mulţumească mai bine decât ar putea face elucubraţiile asudate ale unui străin.

Nici nu mai avui puterea să mă înfurii. Recunoscui deschis că experienţa dăduse faliment şi că fabrica mea era condamnată la dezastru. N-am mai vrut să văd pe al cincilea poet.

În aceeaşi seară plecai şi la sfârşitul anului tot personalul, împreună cu poeţii, a fost concediat. E pentru prima oară în viaţa mea că-mi lipseşte atât de complet priceperea în business. Şi încep să înţeleg de ce bătrânul Platon voia să-i alunge pe poeţi din republica sa. În această afacere am avut o pierdere de şaptezeci şi două de mii de dolari.