Pentru că-mi place, pentru că am
învățat că sufletul are forma tăcerii, citind o carte în debut, acum doi ani – „Tăceri
clandestine“ – (S. V.), nimic mai actual, poate intuiția poetică în
desfășurare, ca o înțelegere, dincolo de simțuri, mai aproape de rațiuni, de
cuprindere totală... Tăceri, multe deschideri, depășind semnele alfabetului
poetic, acolo unde era nevoie de locuri acoperite de case,
trotuare, oameni, dorul ardea în palmă și învăța să facă cale-ntoarsă. Și iar mi-am amintit de iubire, de primăvară, de
prieteni și tot mai greu să scriu, tot mai ușor să-i pierd într-o clipă, îndrăznind.
Au fost două zile pline, dar în același timp, o chemare „pe genunchii
îndurării“ mă zorea „peste orbirea poemelor, pe portativul
visării...“ (E. D.), fără scăpare, simțeam
cum pe neașteptate totul trecea, totul obosea, ascultând Wagner sau urmărind Happy
Funeral, încă mai bântuia moartea la urechile mele, încă... un acord lent și
greu îmi prelungea durerea, un acord dincolo de mine, dincolo de inventarul
prietenilor, câți nu-mi treceau prin minte, într-un amestec curios de gânduri mărginite și de duh poetic veritabil. Și
legăturile nu s-au lăsat așteptate. Au venit dinspre pădurile care întinereau,
izbutind să mă farmece cu totul, cu prefăcută nepăsare la flecăreli încărcate
de aluzii, de ciudate întortochieri, pădurile esoterice, vârâte în cele mai frumoase poezii, m-au învățat „tainele frigului
și deveneau tot mai tinere, iar mâna care mi-a pieptănat părul / și ea
întinerea, în timp ce pădurile creșteau, înmugureau umbrele...“ (D. J.).
Iar timpul a cuprins mâinile însetate, „savurând nectar de primăveri
efemere“ (E. D.), „săpând mai departe /... / în câmpul cu ecouri...“ (D.
J.).
Cu
mărturia exactă a poeților:
E. D. (Eleodor Dinu), D. J. (Diarmuid Johnson) /
Emilia Ivancu (traducător), S. V. (Sergiu Vîlceanu)
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu