Dar din dar

Întâlnirea de ieri cu Adrian Tudor, viceprimar municipiul Târgu Jiu, a fost surprinzătoare, în timp ce „Șelefuitorul de goluri“ (Eleodor Dinu) își căuta un loc în biblioteca personală.

Am plecat cu povestea unor „Zile de sbucium și glorie“ – o carte de suflet, scrisă în așa fel, „ca să înalțe, ca să răsplătească. Autorul (Ion D. Isac), el însuși din rândurile celor mulți și bravi...“ . O carte din Colecția „100 România“,  moment ce se leagă armonios de Sărbătorile Crăciunului și Noului An, cu admirație pentru scriitorii gorjeni, și nu numai, pentru mereu inspirată în grație și frumusețe, poezia.

Înainte de a-i mulțumi pentru această clipă de frumos în care, simbolic, am fost de partea celor care știu să împace suflete, ne-am amintit de prietenii de ieri, de azi, cu mirare, dar și cu bucuria de odinioară.

Eli Gîlcescu

Aniversarea

... sau darul unei clipe! Copilărindu-l!

Remarcabil!

Și Tabloul Sophiei (altul decât cel  semnat de Marc Chagall, dar atât de asemănător)! „Ici - o tuşă! Albastră. Ici - una verde. Roşie. Culorile se potolesc, vine tihna...“

Desigur tabloul se lucrează, poate și ceva în plus, în stare să provoace emoții puternice în rândul privitorilor. Poate culorile revărsătoare. Sau o zi aprinsă de luna plină și „o cină contemplativă la margine de lac... dacă am fi avut trupurile ușoare ca ceața, am fi putut alerga prin lumina ce poleise pliurile domoale ale apei“. Căci nimic nu era mai bun ca dansul în timp ce compunea, alergând de colo-colo pe nisipul umed sau „jucându-se prin zăpadă ori pe gheață, chicotind și râzând“.

Totul ține de complexitatea autorului în a o descrie cât mai fidel pe Sophia. Și cât de lesne și liniștitor reușește!asemănând adeseori cu reușita unor lucrări muzicale.

Utilizarea culorii, a viziunii și a imaginației este captivantă. De aceea are preferințe, primul loc fiind ocupat de Joan Miró, urmat de Paul Klee. Vassily Kandinsky  (între cei care o fascinau) e cel de-al treilea pictor de la care Sophia a învățat cum să-și exprime emoțiile în culoare. 

Mă întreb mereu care-i acea forță care acționează asupra lor. Atât pentru unchiul-învățăcel, cât și pentru Sophia, la cei 11 ani, „cu patru limbi vorbite curent și fluent, între care româna la nivel de rafinamente literare, jocuri de cuvinte, improvizații poetice sau afectări retorice“.

„Chiar și Sigmund Freud a avut onoarea să se afle între cei portretizați de Sophia, iar dacă vă întrebați de unde știa de faimosul psihanalist, răspunsul e simplu. L-a văzut într-o carte, o biografie care se citea în casă la acel moment și a fost fascinată de el, de cum arăta într-o poză de tinerețe, precum și de felul cum o trata de isterie pe o anume Ana“.

O carte lăsată intenționat cititorilor, dar mai ales iubitorilor de artă, deschisă la diverse interpretări. O carte despre pasiune și începuturile ei. O carte despre Sophia și antrenamentul din fiecare zi. O carte despre micul atelier de joacă în care își trăiește viața misterioasă, alături de fiecare culoare. O carte vie, pe înțelesul oricui, pretutindeni, inocentă și complexă, iar dincolo de ea există lucrul în sine, decisiv în arta vizuală. O carte care nu are nevoie de critică ci de exegeza în sine, sub raportul ideii, formei, frumuseții, cu clipiri din ochi a mirare, deloc întâmplătoare.

Deloc întâmplătoare și ziua când am isprăvit cartea. Aproape de ziua Sophiei. 16 decembrie 2008. În aceeași zi, dar cu 238 ani înainte, se năștea un nemuritor. Sophia, la 4 ani (august 2012), a semnat prima expoziție, apoi la 5 ani, Sophia a expus lucrările personale în a doua expoziție. 
La 8 ani, Beethoven susținea primul concert, iar la 12 ani a publicat prima compoziție.

De curând, am surprins-o pe Sophia într-o altă poveste. Poate cineva o va scrie, pe îndelete, așa cum a reușit Vianu Mureșan să lumineze a bucurie această carte, citită de mine, în pas molcom, fără să-mi scape ceva. Ba chiar a reușit să-mi fie dragă.

Mulțumesc, Sophia Leopold! La mulți și minunați ani!

Mulțumiri și admirație, Vianu Mureșan!

Felicitări, Valentrin Ajder, Editura Eikon!

Eli Gîlcescu

https://unaltfeldeinceput.blogspot.com/2019/10/vianu-muresan-despre-o-stare.html

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=20710

Vianu Mureșan despre o stare excepțională

Când Vianu Mureșan îți dăruiește o carte, îi simți o parte din sufletul ales, nu doar de ieri sau din scurta împrejurare de a-l descoperi în locurile lui Brâncuși, altfel.

Pregătit să-mi acorde această favoare, neconstrâns, iar eu recunoscătoare pentru clipa de bine, trecătoare, prin care lumea culorilor și a liniilor, ca un joc al copilăriei, a adus-o în casa mea.

A fost ca un început cu „puțină atenție și dispoziție binevoitoare“. Totul părea cuprins de o vibrație nouă, când ne-a citit Villon. O carte găsită la tarabagiul din Târgu Jiu. Am vorbit multe despre Villon Opera Omnia și Romulus Vulpescu, dăruindu-i poetului mai mulți ani decât Dumnezeu. Despre deportații în Bărăgan și ciulinul care vindecă, iartă, dar nu uită. Despre satul Dropia și pădurile Gâlceștilor, până la povestea Sophiei și pasiunea întreținută „de jocurile de cuvinte, poezii improvizate în a căror atmosferă ludică se scălda cu bucurie.

Îmi reproșez întârzierea. Nu dau vina pe starea mea, pe unele poticneli de zi, de noapte, neavând la îndemână cuvintele pe care le merită Sophia în jocul „de-a arta“. 
Am pus, așadar, câteva cărți uzate de timp, din biblioteca mea, lângă această carte, atât de vie, care nu îngăduie amintirilor să se desprindă de mine. Cele care mă duc spre copilărie, pitite pe după o ușă întredeschisă. Aveam nevoie de lumină, de aer, de jocul „de-a arta“. Un joc care trădează mai multe decât pânda „Sophiei peste umăr, savurându-și de fiecare dată triumful...“.

O văd desenând peste tot. Visătoare.  Cu o sete subită, copleșitoare, într-o concentrare ferventă, reușind compoziții „în culorile și cu trăsăturile personajelor simpatice din cărți și filme“, învăluite de o blândă adiere la fereastră, unde păsărelele ciripesc înainte de a se cuibări în somn. Sau de glasul mării, binecuvântând fiecare joc al copilăriei, venerându-i puritatea, la gândul ce ar putea urma – povestea Sophiei Leopold-Mureșan ca artistă, dar mai ales felul în care a început să facă artă, jucându-se.

„Pentru a o cunoaște mai bine pe Sophia, trebuie înțeles că îi plac jocurile de cuvinte, rimele, poezioarele, iar dacă sunt puțin hazlii, le reține mai repede și le tot repetă.“

„Uneori chiar jocul culorii devenea temă în sine. Metafore sau indici clari ai unei stări excepționale.“

Despre confortul integrării, echilibrul ghidat de instinct, de emoții, curiozități, precum și generozitatea unui galerist precum Leila, despre pictorii de la care a început să învețe, despre expozițiile Sophiei, despre primele schițe, tablouri în acuarelă, despre al treilea părinte despre care se pot spune multe lucruri minunate, mai puțin că ar fi artist... cât despre jocul „de-a arta“... dacă l-ai ști... dacă ai vrea să știi... (va urma)

Cu simpatie și gratitudine pentru distinsul autor, Vianu Mureșan.

Eli Gîlcescu

https://egilcescublog.wordpress.com/2019/12/11/aniversarea/

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=20710

https://www.lapunkt.ro/2019/12/sophia-leopold-cu-o-noua-expozitie-%C8%8Bn-toronto/

Uite, așa se întorc cocorii!

Ne-a ieșit înainte cu cel mai frumos cântec, ne-a zâmbit, ne-a îmbiat cu poezie, ne-a strâns mâinile, ca niște prieteni vechi, ne-a privit cu bucurie, acea bucurie a regăsirii, când cântecul a prins a curge dintr-o poezie în alta, a se înălța. Parcă pământurile și cerurile fremătau de drag, pentru că tot ce se vedea și se auzea era de fapt din sufletul lui slobozit printre prieteni.

Și a cântat Adi Beznă, și încet-încet, cântecul lui a prins viață în inimi, din înălțime în înălțime, iar glasurile au strâns bucurii, tristeți, laolaltă. Și dacă m-ai întreba cine a săvârșit și desăvârșit acest spectacol, acest cântec despre oameni, cu oameni, l-aș putea atribui fiecăruia dintre cei care au fost acolo, în întinderea sufletului, din așa depărtări, să auzim cum sună și poezia de ieri, de azi, ca un descântec de lună din vechile povești. Se știu, se cunosc.

Sunt oameni care săvârșesc lucruri incredibile, oameni fără patimi, care au în ei geniul căutării drumurilor spre oameni, și odată ce l-au găsit, se prind a-l colinda de jur împrejur, a-l întreține cu migală, dând fiecărui popas armonie și strălucire. Pentru că arta adevărată nu a avut și nu va avea nevoie de nume. Important că ne-a adunat și necontenit se va întoarce acasă, iar noi cu aceeași sfială, ne vom pleca în fața măreției ei.

Eli Gîlcescu

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019 (2)

Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.

Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascunde fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/… ale tot mai vulgarelor/ armistiții…“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.

Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.

Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.

De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa… pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran…

Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol… pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019

Un alt înțeles al vieții

Un bobârnac.

Acest supra-eu, făcut din amestecuri al atâtor euri eterogene, care ține de forța și frumusețea expresiei artistice.

O carte, ea însăși o artă, în întregime – nemapomenitul joc, în salturi de emoții bruște și continue – într-o armonie complexă, o sensibilitate rafinată și în multe direcții.

Am putut să respir cu mintea, preocupată de „acele imagini multe dintr-însele bobârnacuri metaforice“, cu șoșoni de extaz parabolic… spre zări epileptice.

Ceea ce scriu se datorează întâmplării unei liniști de vară la moșia Gâlceștilor, sub nucul maiestuos, încercând, cât de cât, poezia din Măiagul Gorjului, forfotind prin gropile/ unui viitor devastat/ de iluzii (urmează)

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „liberi/ să levităm prin golul/ vrutelor și nevrutelor“