„O nouă idee, o nouă carte, o lansare originală“

     Numai Stella Anghel ne putea oferi cea mai originală lansare de carte... O surpriză... După o suită de momente, realizate cu Trupa formală şi informală – temerari, sfredelitori şi căutători de trupuri încă vii, de patrie în viaţă –, îi asculta, cuminte, şi fiecare cuvânt îi lumina chipul... Era o parte din rolul ei de dascăl, „hrănindu-se cu harul şi cu-nţelesul jertfei, purificându-i rostul prin albul inocenţei”. Se amesteca sufletul ei de dascăl „cu oblonul modestiei tras“, lăsând cartea să vorbească... O carte care a învăţat singură să-şi poarte de grijă...

     A fost cea mai ascunsă lansare de carte, să ne amintească despre rigoare, despre valoare, despre perspectivă, dar şi despre un alt alfabet al tăcerii... Într-o zi de vineri de neuitat, ne-a învăţat să-l scriem cu respect şi sensibilitate, ne-a învăţat zborul, fără oprelişti, spre universul poetic, până când ne vom descoperi rădăcini şi vom înflori.

     Mulţumim, Stella Anghel.

Semne devotate

     Există semne, altfel decât cele cu care eram obișnuită...

Semne pe care trebuie să le vezi, să le urmezi... Ele te duc la comorile ascunse...

     Veți zâmbi... Comorile le-am descoperit pe acest tărâm, prin cuvântul care a devenit univers şi mit, a devenit putere creatoare, miracol, forţă...      Așa ne-am regăsit, aproape de Arta conversației, luând-o în stăpânire și recreând-o... De atunci, au început cele mai frumoase proiecte... Împreună, sprijinite, în taină, de o Troiță vie – Ileana Vulpescu.

     Au început să curgă împlinirile... sunt câteva și atât de dragi...

Ne reamintim momentele vii de creație, dar și satisfacțiile care au urmat. De la concursuri in honorem Ileana Vulpescu, Suflet românesc, Trofeul Arta conversației, Poezia iubirii, Infinitul iubirii și Suflet românesc – prima antologie de poezie lirică patriotică, dar și primul concurs de poezie patriotică Suflet românesc, desfășurat la Poiana lui Mihai, Gorj, România.

      Dar, iată alt semn divin. Puntea pe care ne regăsim iar, și care păstrează urmele celor care se luptaseră aprig cu viața – doi sculptori renumiți – Constantin Brâncuși și Ion Vlad... Și dacă aceștia și-au dat mâna în veșnicie, într-o orgă ce revarsă valuri de lumină, cât mai aproape de soare, în panteonul Montparnasse, pentru subpământul marilor nume și adâncul subcerului, o rugăciune întru pomenire și semnul ce azi ne este mândrie și slavă... Iar noi descoperim prezentul, ne recunoaștem valorile la temelia a ceea ce suntem. Am învățat să fim mereu în competiție cu noi, într-un spectacol public, să evoluăm într-un sens bun, în căutarea unei lumi afective, subtile și liniștite, în care cuvântul să se afirme intens, dar cu sinceritate; o lume care surprinde omul care știe să se miște senin și zâmbind; și nu ne oprim din acest drum... ne dorim cuvinte înzestrate, experiențe de viață, care nu se pot măsura decât cu inima.

      Nimic nu este întâmplător.... ne-am armonizat, fără să știm unii de alții, în acorduri, strălucind de bucurie.

      Nimic nu este întâmplător, pentru că tot ce se va întâmpla în ziua de mâine depinde de ce vom face în ziua de aastăzi – mâinele de care nu ne temem.

     Astăzi se află în șirul neîntrerupt de nume care începe de aici, de la Călărași: Adelina Gabriela Clondir, Raluca Neagu, Radu-Andrei Popa...

      Au crescut sub ochii voștri, au „rupt semafoarele din rădăcini” să le dea păsărilor, bob cu bob înșirate, să zboare cu ele, cu noi, „până-n țara unde soarele stă și așteaptă” alt semn și alte legături de prietenie, de la aceste inimi desculțe... Au avut mână bună cei care au pariat pe ei... Și dragostea lor, dincolo de capcanele de la fiecare colț... Au reușit să se desprindă de jos și acum, îi urmăresc în zbor pe toți elevii Liceului Barbu Știrbei din Călărași, profesorii făurari și luminători... și Stella Anghel – o voce liberă care nu se mulțumește să aștepte viitorul...

     

             Este cea fără de care această poveste nu s-ar fi scris.

Elisabeta Gîlcescu

Celei ce este

Celei ce este...

               Celei ce-i ești

                             Semn neliniștit

                                               Suspin                   

                                          

                                                      

    Poezii pline de viaţă, de sentimente trăite, de zbucium intim plasat într-un cadru ideal  (în afara realităţii cotidiene brutale şi potrivnice), într-o grădină paradisiacă, atinsă de credință, lumină, dragoste și amintiri. Un semn, un argument în căutarea „Celei ce este” împăcarea cu viața se smulg din înălțimea plumburie,/ din tainic gând,/ când dimineți zvâcneau din mare,/ răscolind prin nisipul uscat de arșiță,/ atâtea căutări, numai pentru femeia iubită...

    Din simplitatea aplicată, ca un mister al iubirii și morții, pășește singur, culege/ ploaie de zâmbet,/ de ochi/ luminoși,/ și vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ și-adâncă iubire în cânt...

     Într-o surdină lirică, se deschide uluitor de sincer cititorului, spovedindu-i-se, întru iertare și mântuire (Iertare).

    O poezie care se hrănește din candoare și puritate, care dau preț vieții de după viață – cea mai mare nevoie a omului de a nu-și renega trecutul; călătoriile vieții – pași pe nisip, singurătate, timp, amintiri – toate – în numele iubirii... Și de-atunci, înalță rugăciuni,/ vede curcubeu aruncat/ spre țărmuri,/ spre pădurea verde,/ spre marea cea albastră,/ spre îndepărtata stea...//. Cu toate, își împodobește sufletul.

    Și îl împodobește frumos, cu cântec de departe, care se aude mereu, din adâncul apelor, din miezul pământului – același cântec cald și mângâietor, ce poartă numele „Celei ce nu mai este“, dar și al celui ce este și-l poartă în gând – Marian Malciu.

        Cu aleasă prețuire,

         Elisabeta Gîlcescu

Poezia – identitate regăsită

   

    Sunt pe aproape; mă mișc cu grijă. Fiecare pas - o poveste, fiecare poveste - un poem.  E lumea de ieri, de azi - încă nu știu. Voi nimeri poate în liniștea ei și tare mă tem să n-o tulbur. Am acest dar, sau cine știe...

     A trecut ceva vreme de când am întrerupt un interviu; încerc să-l înădesc. Voi pătrunde în casa inimii ei, unde sufletul ei, tolănit pe o alee liniștită, cu fraze lungi, legănate de tristețe, de teamă, de emoție, aduce alinare și umple un gol din viață, făcându-l să renască. E primul manuscris... Cu ce să încep: cu titlul, cu stilul, cu limbajul care fac să curgă lin...

     Voi începe cu poezia care se strecoară într-o lume invadată de „frunți late și fraze dispărute, renăscute, fără dovezi la iveală, doar zâmbetul – răspuns al privirii hulpave... “

     Este în căutarea tinereții; încearcă să scape de acest coșmar, se baricadează, folosind frazele lungi, dar tot ele o deconspiră, iar dialogul cu iubitul este disperat... Se simte confuză, derutată.

     Doar dorința e cea care o menține și îi dă forța de a îndrăzni... Dependentă de sentimente vagi, contradictorii, vrea să simtă mai mult, mai profund. Se folosește de cuvinte ca să ajungă la urechea iubitului, să-i strunească mersul în ritmul inimii ei, spre focul iubirii...

     Doar frica de moarte o trezește din când în când; poezia vine în sprijinul ei, îi conferă privilegiu de a scăpa de temeri, grație propriilor eforturi... Fiind de o luciditate orbitoare, simte cum îi vin în sprijin cuvintele care ies ca un torent... Își regăsește în poezie liniștea lăuntrică atât de profundă, readucând-o pe o treaptă superioară de înțelepciune

     O carte care prin simplitatea ei, aparentă, prezintă o varietate de stări: extazul, bucuria, tristețea, dorința... O carte care se constituie într-o poveste reluată de copii maturi care-și continuă jocul întrerupt într-o lume plină de dorințe... Doar tonul diferă;  este grav și plin de reticențe când, de fapt, vorbesc despre cele mai banale lucruri cu putință, care n-au nevoie decât de prețuire... Iar noi le vom urmări zborul, fără să irosim timpul; vom zâmbi mulțumiți că Melania Grozavu și-a regăsit liniștea infinită, iar în forul său interior, și-a dobândit libertatea.

    „Binele suprem nu caută ajutor în afară; se cultivă în intimitate și provine din tine însuți.“ Seneca

     Citind-o azi și mâine, mereu, vom crede că două suflete  s-au aciuiat în trupul „Fraze(lor) lungi“, iar noi urmărim cu melancolie și invidie o pereche de tineri îndrăgostiți în pas cu poezia...

     Un volum de debut simplu și convingător – „Fraze lungi“, curate o conduc spre limpezirea de sine și spre „cel mai frumos vis.“

                               Elisabeta Gîlcescu