Semne devotate

     Există semne, altfel decât cele cu care eram obișnuită...

Semne pe care trebuie să le vezi, să le urmezi... Ele te duc la comorile ascunse...

     Veți zâmbi... Comorile le-am descoperit pe acest tărâm, prin cuvântul care a devenit univers şi mit, a devenit putere creatoare, miracol, forţă...      Așa ne-am regăsit, aproape de Arta conversației, luând-o în stăpânire și recreând-o... De atunci, au început cele mai frumoase proiecte... Împreună, sprijinite, în taină, de o Troiță vie – Ileana Vulpescu.

     Au început să curgă împlinirile... sunt câteva și atât de dragi...

Ne reamintim momentele vii de creație, dar și satisfacțiile care au urmat. De la concursuri in honorem Ileana Vulpescu, Suflet românesc, Trofeul Arta conversației, Poezia iubirii, Infinitul iubirii și Suflet românesc – prima antologie de poezie lirică patriotică, dar și primul concurs de poezie patriotică Suflet românesc, desfășurat la Poiana lui Mihai, Gorj, România.

      Dar, iată alt semn divin. Puntea pe care ne regăsim iar, și care păstrează urmele celor care se luptaseră aprig cu viața – doi sculptori renumiți – Constantin Brâncuși și Ion Vlad... Și dacă aceștia și-au dat mâna în veșnicie, într-o orgă ce revarsă valuri de lumină, cât mai aproape de soare, în panteonul Montparnasse, pentru subpământul marilor nume și adâncul subcerului, o rugăciune întru pomenire și semnul ce azi ne este mândrie și slavă... Iar noi descoperim prezentul, ne recunoaștem valorile la temelia a ceea ce suntem. Am învățat să fim mereu în competiție cu noi, într-un spectacol public, să evoluăm într-un sens bun, în căutarea unei lumi afective, subtile și liniștite, în care cuvântul să se afirme intens, dar cu sinceritate; o lume care surprinde omul care știe să se miște senin și zâmbind; și nu ne oprim din acest drum... ne dorim cuvinte înzestrate, experiențe de viață, care nu se pot măsura decât cu inima.

      Nimic nu este întâmplător.... ne-am armonizat, fără să știm unii de alții, în acorduri, strălucind de bucurie.

      Nimic nu este întâmplător, pentru că tot ce se va întâmpla în ziua de mâine depinde de ce vom face în ziua de aastăzi – mâinele de care nu ne temem.

     Astăzi se află în șirul neîntrerupt de nume care începe de aici, de la Călărași: Adelina Gabriela Clondir, Raluca Neagu, Radu-Andrei Popa...

      Au crescut sub ochii voștri, au „rupt semafoarele din rădăcini” să le dea păsărilor, bob cu bob înșirate, să zboare cu ele, cu noi, „până-n țara unde soarele stă și așteaptă” alt semn și alte legături de prietenie, de la aceste inimi desculțe... Au avut mână bună cei care au pariat pe ei... Și dragostea lor, dincolo de capcanele de la fiecare colț... Au reușit să se desprindă de jos și acum, îi urmăresc în zbor pe toți elevii Liceului Barbu Știrbei din Călărași, profesorii făurari și luminători... și Stella Anghel – o voce liberă care nu se mulțumește să aștepte viitorul...

     

             Este cea fără de care această poveste nu s-ar fi scris.

Elisabeta Gîlcescu