Colofon (sentimental)

Din lumea asta în cealaltă

„Striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.“ (Psalm 21/2)

Ai ști să răspunzi dacă ți-aș cere să-ți aduci aminte de primul sărut? Sau de prima ploaie albastră, când cu o altă primăvară visând și, ținându-ți răsuflarea, până unde inocența primelor trăiri, muzica și harul celor o mie de motive pentru care vei iubi această carte te vor lua de mână iar și iar, să te audă șoptind toamnei cu tâmplele crispate, rărindu-se în imperfecta lor trezire; toamna făcută să smulgă altă toamnă a poeziei între călătorii – cea care te menține vesel pe dinăuntru, să visezi la ce-ar fi putut să fie nopțile de iarnă, cele de poveste la gura sobei, când aștepți o minune, fulguind înserări, iar vis te petrec cu pustiuri și vieți, ore de răgaz, și un țârâit de greier în penumbra serii să scuture somn, să-ți uiți și făgăduiala din noapte, întâlnirea din vis când în ninsori târzii, încă o iarnă îți fură din zori un suspin, încă povară sub aceeași călcătură de taină, cea din urmă ninsoare, acum, năvalnică clipa în dăinuire, în toate ale lumii, până azi... Până azi, într-un pumn de pământ, primăvara cum te înfrigurează când înfloresc merii, să-i poți rosti dimineții cântec nou cel pe care-l știi pe de rost, când te cheamă mereu dincolo de tristeți, acolo unde sărutul nu e sărut, ci un simbol al credinței sale, nesfârșitele taine ale cuvântului înălțat, mai liber, mai uman, mai mândru, sărut pentru tine, numai al tău, din mână în mână, din oraș în oraș, aducând iluminarea pe care o nădăjduiesc, peste zece, douăzeci de ani, peste cincizeci, făcând pe voia celor care l-au plăsmuit și tot ei i-au hotărât locul, cu fiecare sărut mai aproape de... „Sărut“ – singurul adevăr al iubirii „în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare sunet, în somn şi în veghe, în viaţă, înainte de viaţă şi, poate, chiar după moarte“ (Ivo Andric), pentru ca tu să-l auzi de departe, fără neliniști împotrivă, în tot atâtea săruturi...

„Creatorii reveriilor transreale, transimaginare“

și

Elisabeta Gîlcescu

Sărutul fără sfârșit

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh, despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. Nu mă încred prea mult în talentele mele, nici în înclinația mea pentru discursuri, dar de această dată parcă mi-a ghicit în inimi. Știam că poate veni cu o idee despre copertă, una care să placă. Am lăsat sărutul pe mâna lui. A promis că încearcă ceva, mâine... și mâine a fost. A făcut sărutul real, să atingă absolutul, dincolo de dincolo, până la cel care a făcut piatra să cânte pentru oameni, pentru artă, pentru bucurie, acea bucurie primordială care te învoiește la tăcere, ca o rugăciune. Citește și tace. De ce tace? Pentru că „se visează altcineva în alt oraș în alt pântec în alt of.

Ce ne leagă?

Ne-am născut în aceeași Vale și amândoi am trăit printre momârlani. Ne leagă orașul brâncușian, sărutul.

Iar pentru cine vizitează aceste locuri, poate va cunoaște și frumusețea unui suflet de artist, bunătatea care nu se sfârșește într-un singur dar, ci continuă zi de zi, se arată celor dăruiți oamenilor „într-un azi nesfârșit“. 

Eli Gîlcescu

Visul la final.

Poate am obosit cu toţii. Ne rotim într-un fel de cerc. Ceva străin ne contaminează. Ne repetăm inconştient fiecare gest sperând că, învăţându-ne pe de rost, descoperim conţinuturi în care mai putem crede. Reuşim, finalmente, o învăţare pe dinafară. Pe dinăuntru? Nu am putut pătrunde. Nu încă. Anotimpurile speranţei, neregulate, distopice, se diluează în monocromii stranii. Vin peste noi necontenit provocări, contrare minimelor noastre aşteptări. Clipa şi-a nivelat relieful. Trăirea, oricum ar fi ea, rămâne o redută. Uimirea se maculează în spaime pentru care nu se mai găsesc resurse, nu le mai facem faţă.

Poate am obosit cu toţii…

Peste candori de odinioară se trage cortina, copilării fireşti se sting îmbâcsite în praful cotidianului şi ne tulbură cu ultime zvâcniri amintirea. Da, ne învârtim… Oximoron se preface trăirea şi nimic cert pe care să ne întemeiem. Trăim ca o abdicare un prezent captiv în vrăjile neputinţei, în reflexe comune. Nimic concret. Abisul nu poate avea margini, contururile sale se întind peste şi între noi, între eu şi tu, între eu şi eu. Ceva străin ne devorează. 

Poate am obosit cu toţii. Poate am vrea să plângem, dar nu mai ştim cum se face, nu mai credem în minuni. Nisipurile mişcătoare ale prejudecăţii ne înghit în monotonii seducătoare. Oricât ne-am înălţa acum, zborului nu îi mai pasă. Încercăm să râdem, însă umorul, medic taumaturg, nu trece niciodată de barierele rănii. Orizontul pare un crăpat amurg, fisuri neînţelese înghit culorile într-un punct. Nimic nu poate vorbi mai mult de aşteptare, decât infirmitatea că nu suntem unul lângă celălalt. Şi sapă în noi tranşee gândul că, în cele din urmă, singura realitate este punctul. Dar noi am avut noroc. Am reuşit să privim cerul. Da, priveam cerul şi tăcerile noastre se aprindeau într-un fatum miraculos, constelaţii tremurau în emoţii de necuprins. Da, priveam cerul şi nu ne mai spuneam pe nume. Ne imaginam câte unul ales pentru fiecare stare pe care o trăiam împreună. Speriaţi câteodată de întuneric, fugeam de oameni ca de nişte fiare ce îşi devorează propria specie. Adevărat, aceşti oameni nu se acceptă uşor, bucuria celorlalţi îi întunecă, îi înverşunează, îi înstrăinează feroce. Contrar oricăror oprelişti, clişeu reflex, timpul s-a scurs înşirându-ne arbitrar ca pe nişte mărgele pe aţele lui. Ne-am repetat destul. Ne învăţaserăm pe dinăuntru. Pe cerul privit, drumurile s-au tatuat cu noi într-un fel de legământ. Trăiri paradoxale, drumuri amestecate… peste strigătele nesalvate. Şi în toate acestea, văd o viaţă trăită până la capăt alături de tine. Şi eu cred în drum. Drumul continuă. Genunchii devin friabili. Tăcerile corozive apar recrudescente odată cu toate înserările. Îmbătrânim. Şi visul la fel. Zodia asta ne-a cuprins de tot. În călcâiele crăpate întrezăresc o hartă. Sunt sigur. Păşesc. Dumnezeu zâmbeşte. Îmi e dor de tine şi de mine însumi… ■

impuls nr. 9 / mai 2015 / issn 1841–3757 / Liceul Energetic Târgu Jiu

Daniel Murărița

Scrinul iubirii

Ne-am întâlnit când merii cădeau din picioare... Ne-am întâlnit pe tăcute, într-o vreme cu nume ce trec peste-a muntelui palmă, când nopțile cele de viață și cântec ne cheamă, cele ce știu să împace o lume, s-o crească cu râvnă, întreagă, cu mâna largă, cu fruntea sus, sus, rodind prin vii, când ploi în ierburi și versuri pe nimic am semănat în inimi, în suflet... Ne-am întâlnit pătrunși de-un cântec ce inimi desfată lăuta, neștiind de frică, înviind limba străbună... Ne-am întâlnit, nemuritori pentru o clipă, virtuți lăsând moștenire pe un val de august, vorbe, fapte, înveșnicind scrinul iubirii, fără ascunzișul din suflet, cu lupii laolaltă, la fereastra copilăriei, niciodată cuvintele, sărutul, dragostea lui Iar, zodiacul cu femei, nu mai vine nimeni... și mă încumet, cu sfială, a-mi roti privirea către o altă vreme, când iar ne vom fi aproape; sub vraja poeziei căzând mai mulți prieteni... și cu ei, laolaltă, într-o altă carte, doar cântece de trecut puntea și muntele din mine

Eli Gîlcescu