Poate am obosit cu toţii. Ne rotim într-un fel de cerc. Ceva străin ne contaminează. Ne repetăm inconştient fiecare gest sperând că, învăţându-ne pe de rost, descoperim conţinuturi în care mai putem crede. Reuşim, finalmente, o învăţare pe dinafară. Pe dinăuntru? Nu am putut pătrunde. Nu încă. Anotimpurile speranţei, neregulate, distopice, se diluează în monocromii stranii. Vin peste noi necontenit provocări, contrare minimelor noastre aşteptări. Clipa şi-a nivelat relieful. Trăirea, oricum ar fi ea, rămâne o redută. Uimirea se maculează în spaime pentru care nu se mai găsesc resurse, nu le mai facem faţă.
Poate am obosit cu toţii…
Peste candori de odinioară se trage cortina, copilării fireşti se sting îmbâcsite în praful cotidianului şi ne tulbură cu ultime zvâcniri amintirea. Da, ne învârtim… Oximoron se preface trăirea şi nimic cert pe care să ne întemeiem. Trăim ca o abdicare un prezent captiv în vrăjile neputinţei, în reflexe comune. Nimic concret. Abisul nu poate avea margini, contururile sale se întind peste şi între noi, între eu şi tu, între eu şi eu. Ceva străin ne devorează.
Poate am obosit cu toţii. Poate am vrea să plângem, dar nu mai ştim cum se face, nu mai credem în minuni. Nisipurile mişcătoare ale prejudecăţii ne înghit în monotonii seducătoare. Oricât ne-am înălţa acum, zborului nu îi mai pasă. Încercăm să râdem, însă umorul, medic taumaturg, nu trece niciodată de barierele rănii. Orizontul pare un crăpat amurg, fisuri neînţelese înghit culorile într-un punct. Nimic nu poate vorbi mai mult de aşteptare, decât infirmitatea că nu suntem unul lângă celălalt. Şi sapă în noi tranşee gândul că, în cele din urmă, singura realitate este punctul. Dar noi am avut noroc. Am reuşit să privim cerul. Da, priveam cerul şi tăcerile noastre se aprindeau într-un fatum miraculos, constelaţii tremurau în emoţii de necuprins. Da, priveam cerul şi nu ne mai spuneam pe nume. Ne imaginam câte unul ales pentru fiecare stare pe care o trăiam împreună. Speriaţi câteodată de întuneric, fugeam de oameni ca de nişte fiare ce îşi devorează propria specie. Adevărat, aceşti oameni nu se acceptă uşor, bucuria celorlalţi îi întunecă, îi înverşunează, îi înstrăinează feroce. Contrar oricăror oprelişti, clişeu reflex, timpul s-a scurs înşirându-ne arbitrar ca pe nişte mărgele pe aţele lui. Ne-am repetat destul. Ne învăţaserăm pe dinăuntru. Pe cerul privit, drumurile s-au tatuat cu noi într-un fel de legământ. Trăiri paradoxale, drumuri amestecate… peste strigătele nesalvate. Şi în toate acestea, văd o viaţă trăită până la capăt alături de tine. Şi eu cred în drum. Drumul continuă. Genunchii devin friabili. Tăcerile corozive apar recrudescente odată cu toate înserările. Îmbătrânim. Şi visul la fel. Zodia asta ne-a cuprins de tot. În călcâiele crăpate întrezăresc o hartă. Sunt sigur. Păşesc. Dumnezeu zâmbeşte. Îmi e dor de tine şi de mine însumi… ■
impuls nr. 9 / mai 2015 / issn 1841–3757 / Liceul Energetic Târgu Jiu
Daniel Murărița
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu