Când diminețile, tot mai departe,
se prind în căderi de un cuvânt, de o aripă de cer, de „iubirea ca semn...“, o clipă a durerii (cum nu s-a auzit vreodată), să nu mai
pricinuiască „nici vătămare, nici moarte, nici nerodire“ – clipa împinsă pe o
margine de stea, când tăcerile întomnează – încă se împotrivește cu
milă, prea multă milă... Doar ecoul, lăsând un
vid în loc, își mai caută cuibul acela neguros. Doar azi.
Eli Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu