Cu
durerea în labirintul nepăsării
Mă
gândesc la legile omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul
pe holurile spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru.
Doamne,
ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte. Inumane. Funcționînd contra
cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se petrece înăuntru. Cu ochii pe
ceas, cu gândul de a ieși din tură.
Peste
tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape stinse, nesfârșite
tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva, spre un orizont
nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți trec prin asta.
Se vindecă. Alții...
Pentru
a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare. Sau de o mână caldă,
chiar peste program.
Nu
știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt că a lăsat ceva în
urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei din poveste, sau
poveștii lăsată pe pragul copilăriei.
Eli
Gîlcescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu