Pare
înspăimântător de la intrare. Oamenii vorbesc între ei pe șoptite. Fiecare cu
durerea lui. Ca atunci când cuvântul obosește prea repede.
Doamna
Baciu e de prin Gorj. De la Curtișoara.
Deodată,
parcă ceva a tras-o spre acolo, pe drumul copilăriei. Cu gândul la cuferele
pline cu macaturi, chipul se luminează din ce în ce mai mult. Pare că nu mai
are nevoie de altceva, îi sunt deajuns amintirile, singurele care o fac
fericită. Și graba să-mi povestească tot. Despre fiorul sălciilor, al nucilor
groși și al mușcatelor de la fereastra casei părintești.
M-am
mirat de câte știa. Despre locurile unde era atât de aproape de Dumnezeu, iar
cerul un întreg... Uneori privind-o, o umbră peste frunte îi atingea sufletul,
înnourat de lacrimi. O boală ascunsă sau rătăcită care nu putea izbucni.
Dumnezeu i-a dat-o și trebuia s-o îndure.
Durerea
pe care nu putea nici s-o înțeleagă, nici s-o îndulcească. De unde această
durere? Doar surâsul bolnăvicios, acea contradicție dintre ieri și azi, dintre
putere și slăbiciune, o povară de gânduri, într-un loc la
fereastră. Pe pervaz, o plasă de medicamente. Amărăciune și durere. Și prăpastia
de timp dintre noi. Sau singura legătură. Cu nume de legendă: Curtișoara. Care
îi ținea tovărășie uneori. Drept mulțumire.
Eli Gîlcescu
