Celei ce este

Celei ce este...

               Celei ce-i ești

                             Semn neliniștit

                                               Suspin                   

                                          

                                                      

    Poezii pline de viaţă, de sentimente trăite, de zbucium intim plasat într-un cadru ideal  (în afara realităţii cotidiene brutale şi potrivnice), într-o grădină paradisiacă, atinsă de credință, lumină, dragoste și amintiri. Un semn, un argument în căutarea „Celei ce este” împăcarea cu viața se smulg din înălțimea plumburie,/ din tainic gând,/ când dimineți zvâcneau din mare,/ răscolind prin nisipul uscat de arșiță,/ atâtea căutări, numai pentru femeia iubită...

    Din simplitatea aplicată, ca un mister al iubirii și morții, pășește singur, culege/ ploaie de zâmbet,/ de ochi/ luminoși,/ și vorbe/ în sunet-cuvânt,/ de pace/ și-adâncă iubire în cânt...

     Într-o surdină lirică, se deschide uluitor de sincer cititorului, spovedindu-i-se, întru iertare și mântuire (Iertare).

    O poezie care se hrănește din candoare și puritate, care dau preț vieții de după viață – cea mai mare nevoie a omului de a nu-și renega trecutul; călătoriile vieții – pași pe nisip, singurătate, timp, amintiri – toate – în numele iubirii... Și de-atunci, înalță rugăciuni,/ vede curcubeu aruncat/ spre țărmuri,/ spre pădurea verde,/ spre marea cea albastră,/ spre îndepărtata stea...//. Cu toate, își împodobește sufletul.

    Și îl împodobește frumos, cu cântec de departe, care se aude mereu, din adâncul apelor, din miezul pământului – același cântec cald și mângâietor, ce poartă numele „Celei ce nu mai este“, dar și al celui ce este și-l poartă în gând – Marian Malciu.

        Cu aleasă prețuire,

         Elisabeta Gîlcescu

Poezia – identitate regăsită

   

    Sunt pe aproape; mă mișc cu grijă. Fiecare pas - o poveste, fiecare poveste - un poem.  E lumea de ieri, de azi - încă nu știu. Voi nimeri poate în liniștea ei și tare mă tem să n-o tulbur. Am acest dar, sau cine știe...

     A trecut ceva vreme de când am întrerupt un interviu; încerc să-l înădesc. Voi pătrunde în casa inimii ei, unde sufletul ei, tolănit pe o alee liniștită, cu fraze lungi, legănate de tristețe, de teamă, de emoție, aduce alinare și umple un gol din viață, făcându-l să renască. E primul manuscris... Cu ce să încep: cu titlul, cu stilul, cu limbajul care fac să curgă lin...

     Voi începe cu poezia care se strecoară într-o lume invadată de „frunți late și fraze dispărute, renăscute, fără dovezi la iveală, doar zâmbetul – răspuns al privirii hulpave... “

     Este în căutarea tinereții; încearcă să scape de acest coșmar, se baricadează, folosind frazele lungi, dar tot ele o deconspiră, iar dialogul cu iubitul este disperat... Se simte confuză, derutată.

     Doar dorința e cea care o menține și îi dă forța de a îndrăzni... Dependentă de sentimente vagi, contradictorii, vrea să simtă mai mult, mai profund. Se folosește de cuvinte ca să ajungă la urechea iubitului, să-i strunească mersul în ritmul inimii ei, spre focul iubirii...

     Doar frica de moarte o trezește din când în când; poezia vine în sprijinul ei, îi conferă privilegiu de a scăpa de temeri, grație propriilor eforturi... Fiind de o luciditate orbitoare, simte cum îi vin în sprijin cuvintele care ies ca un torent... Își regăsește în poezie liniștea lăuntrică atât de profundă, readucând-o pe o treaptă superioară de înțelepciune

     O carte care prin simplitatea ei, aparentă, prezintă o varietate de stări: extazul, bucuria, tristețea, dorința... O carte care se constituie într-o poveste reluată de copii maturi care-și continuă jocul întrerupt într-o lume plină de dorințe... Doar tonul diferă;  este grav și plin de reticențe când, de fapt, vorbesc despre cele mai banale lucruri cu putință, care n-au nevoie decât de prețuire... Iar noi le vom urmări zborul, fără să irosim timpul; vom zâmbi mulțumiți că Melania Grozavu și-a regăsit liniștea infinită, iar în forul său interior, și-a dobândit libertatea.

    „Binele suprem nu caută ajutor în afară; se cultivă în intimitate și provine din tine însuți.“ Seneca

     Citind-o azi și mâine, mereu, vom crede că două suflete  s-au aciuiat în trupul „Fraze(lor) lungi“, iar noi urmărim cu melancolie și invidie o pereche de tineri îndrăgostiți în pas cu poezia...

     Un volum de debut simplu și convingător – „Fraze lungi“, curate o conduc spre limpezirea de sine și spre „cel mai frumos vis.“

                               Elisabeta Gîlcescu

Există poeți...

        Era o noapte tristă și rece, o noapte care mi-a îndreptat pașii spre lumea poeziei... Acolo, în tăcerea de suspine, printre versuri, tulburată, fără temeri, m-am oprit... Nici somnul nu mă asculta... „Mă sabota ca din întâmplare...” Și ninge, ninge cu „doruri de poveste”, iar eu, doar pe „urmele albe, port îngeri cu ochii mei verzi”; o umbră încerc să cuprind... De atâta urât și singurătate, pe ea o doresc, din pustiu... Și cred în povestea cu zâne, acolo unde...

rămân numai urmele albe,
Iubito, să nu le mai pierzi,
Vin îngeri cu vise și salbe
Și vraja din ochii lor verzi.

Pe tine, te chem, preacurată,
Ninsoarea cea albă să-mi vinzi
Și-n brațele tale de fată,
Tu, umbra ființei să-mi prinzi.

Cuprinși sunt toți pomii de floare,
Doar frigul va prinde iar rod,
Ne prăduie-aceeași ninsoare,
Căzând, parc-ar fi un prohod.

    Prin „tăceri ce ard feeric”, o lumină de la sfeșnic mă scoate din întuneric... „Sărutările sunt fluturi” ce s-așază doar o clipă, mă dezmiardă și un vis se înfiripă... Vreau să-l „țin la pieptu-mi veșnic” și cu „vocea rugătoare” să-l întreb: care a fost cel mai frumos vis care nu s-a năruit în zorii zilei, ci s-a statornicit în timp, în tăcerea din suspine, când... vorbele își deapănă șoapta, tu vorbești, noapte, cu mine,
visul tulbură iar fata...

Și în lumea virtuală,
Cavaleri proptiți în zale
Trec prin cerul de cerneală
Și la deal, și către vale.

Te cuprind, iar tu te lasă
Brațelor ce te-nconjoară,
Prin eternul întuneric,
Eu te țin la pieptu-mi veșnic,

Umbra ta cea călătoare
Vreau, în noapte, s-o mângâi,
Vocea-i șoaptă rugătoare,

Dragoste, hai, mai rămâi.

     Există un dor pe care-l purtăm, uneori, discret, alteori, intens, fără ca „timpul să lovească în carnea lui sacră...” Păstrăm acest dor ascuns în „pumnul nespus de cuvinte”, doar în amurguri, mai „înoată fierbinte...” „E dorul din inimi același ca-n vis” când iubirea-și înalță scânteia divină...
în mine, e noapte și luna-i senină
Cuvintele cad sub pașii de flori,
Cu lacrimi de rouă, cu scâncet de zori.

Doar timpul lovește în carnea ta sacră
Parfumul de frezii în noi se apleacă
Și pomii se umplu cu flori de cais
Cu dorul din inimi cu-acela din vis...

Rămâne doar pumnul nespus de cuvinte
În cerul cu păsări să-noate fierbinte
Și-amurguri să rupă cu maci irosiți
Iubirile foste ale altor iubiți…

    Piratul, spre deosebire de trăirile omenești, poate naviga, poate căuta tărâmuri, poate explora... Prin spiritul lui, poetul intră în competiție cu sufletele pe care le întâlnește, cu care se unește, simțindu-se dinamic și interesat de iubiri ale căror contururi se desprind din “vise azvârlite în lume, ca o ispășire de cuvinte, încercând să le dezlege vântul...“ E o legătură dintre poem și sufletul zbuciumat al poetului, prin atâtea pietre care sapă-n găuri...

se dau spre dimineață că sunt zei
Și se bronzează afundați în tauri
Sorbind din suc, ca niște nătărăi.

Zeița mea în carul vieții urcă
Și lasă lacurile de pripas,
Se uită ceru-n jos, cu ochi de nurcă
Și luna dă din brațe fără glas.

Se duce noaptea, cerul o splendoare,
Se scutură iubirea-n trandafiri,
De-aceea, pieptul când inspiri te doare,
Chiar când molatec versul îl respiri.

Nu căuta în visul tău contur,
Nu căuta nici chiar desăvârșire,
Eu numai vorbele, tăcut, le fur
Și le azvârl în lume – ispășire.

    Atât de simplu și atât de tandru, ai reușit să te strecori în sufletul cititorilor, parcă ceva te-adună din pustie, și nopțile-s mai lungi, când doar puțini mai scriu, astăzi, poezie; dar muza ta, printre pleoape, îți sărută mâinile când scrii... E muza ta; ei i-ai lăsat se te moștenească... Cum a pătruns în sufletul tău, cum te străbate...

și-mi sărută mâinile când scriu,
Vino-alături, versurile scoate
Și fii tu când eu n-am să mai fiu.

În acest sfârșit de-Apocalipsă,
Eu te las… tu să mă moștenești
Și să pui la versurile lipsă
Dorul care încă-l risipești.

Am să-ți umplu cu flori mari grădina,
Cu parfum de frezii și cais,
Când, din cer, spărgându-se lumina,
Va cădea pe floră, indecis.

    Nimic nu e forțat... Poezia ta se află într-o curgere lină și curată... Se simte bucuria, smerenia, speranța... Fragmente expresive, care dau amploare și adâncime poeziei iubirii, reușind efecte și stări pasionale... chiar și pentru omul îndoielnic, plin de ispite și căderi...  Teme glumețe, pline de umor, deschid alte tematici de abordare... Când ai simțit căzând din cer...

umbra ta de palmier,
Peste mine, delirând
Toamna frunzelor arzând.

Și-am simțit, în absolut,
Umbra ta, când te sărut,
Când cu luna te veghez
Și la piept, te-mbrățișez...

Luna albă în livadă
Sparge somnul din zăpadă
Și te lasă fermecată
De-a mea gură sărutată...

Cerul nici măcar clipește
Când sărut pleoapa, firește,
Plâng genele-ncovoiate,
Vor și ele sărutate.

    Când afară ninge cu regrete, când amurgurile ne-mpresoară cu florile sângerate, când iubirile se plimbă-n jos și-n sus, plătim copilăriei, tot ce-am pierdut, tot ce s-a dus cu o rugăciune... O frumoasă poezie, când, de căldură, un pic...
toți fulgii iernii să transpire
Și-n loc de frigul ce dă-n spic,
Dă-mi clipa nopții de iubire.

Să ningă iar cu sărutări
Și cu miresme volatile
De flori – aprinse sângerări,
Crescând pe vechile idile

Dă-mi, Doamne, dragostea pe veci,
S-o-mbrățișez într-o neștire,
Chiar dacă buzele sunt reci
Și ochii ard două safire.

În lumea nopților s-o duc
Captivă vechilor păcate,
Când cerul patimilor urc
Cu taina verzilor macate.

    E vremea sărbătorilor, când sună seara clopoței, când brazii încep lin să tresară, pe drumul alb cu cer senin... Colinda este nelipsită, din an în an, ea se întoarce și poezia o colindă, și iubirea o îmbrățișează cu încredere, bucurie și mulțumire... Colindul pentru iubire vine numai când iubești... Atunci, îl spui fără întrerupere, cu tot sufletul, până simți că te-a înlănțuit dorul. Și Ion Vanghele visează un colind al dorului, către iubita cu ochi de cer...

Iubita mea cu ochi de jind,

Vreau să profit că este ger

Şi dorul tău să ţi-l colind.

Să sune seara clopoţei

Şi brazii să tresară, lin,

Pe drumul alb şi cu polei

Colindătorii, iată-i, vin.

La casa mea dintre nămeţi,

Eu te aştept şi tu să vii,

Am vin cât vrei, să te îmbeţi,

Te rog, să nu mai întârzii.

„Când timpul, sângerând în flori de mac,

și somnul din clepsidră îl desfac,

când două umbre rare se despart

ca să se-mpreune în vechiul sanctuar,

cuprinse de-a nălucilor dorinți,

pe pajiști, și iluziile-s cuminți...

și-am să le iubesc când nu voi fi...” (Și-am să te iubesc...)

    Există timp pentru iubire, există timp pentru împlinire... chiar sângerând prin flori de mac, în miturile celor de pe urmă...

când somnul din clepsidra îl desfac
Ca o speranță care-ncet se curmă…

Mi-e dor mereu ca de-o neîmplinire,
De umbrele copacilor străvechi,
De cântecul ce tremură-n iubire
Și de tristeți urcând în noi, perechi,

Sărutul este binecuvântare.

E mirul ce sfințește umbra ta
Cu flori albastre de Nu-Mă-Uita
Și cu aleasa vieții îndurare,

    Femeia a însemnat ceva în viața unui poet... Ea a fost tovarășă de viață, iubită, prietenă, mamă, dar și muză... Era ursită, uneori, cea nelipsită, cu aripa din cer lovea ades în fereastra gândurilor... Și trecea ușor, dar sigur, ademenindu-te și cu alte interese, doar ușa se lăsa greu deschisă... Una a știut să țeasă romantic misterul, să-l înfioreze cu floarea dorului sălbatic, cel mai mult, pe poetul Ion Vanghele... una a încercat să-ți corupă sufletul, cu parfumul ce cânta a iasomie... Care ți-a fost tovarășă de insomnie..., când pașii scot ușor scântei ...

în visul, legănându-se în pernă.

Și simt molatec brațele cum strâng
La pieptul ei, iluziile mele,
Mi-e somnul, azi, o pulbere de stele
De îngeri care fulguie și plâng.

Eu o sărut pe buzele uscate,
Pe pleoapele, acum, ce se închid
Când frunzele se scutură, candid,
Pe foșnetele viselor de noapte,

Te voi iubi ca o promisiune
Pe tine care urci un nufăr alb
Și mă-nfășori între petale, cald,
Păgânul transformându-l în minune.

    Și tot femeia, ca o mireasmă ce-și varsă din glastre o pulbere vie de stele,

Tot ea – zbor de petale..., fredonând un poem de vise sau a iubirii ce vine, dintr-un zâmbet tăinuit într-un suflet din amurg... Tot ea îți lasă un gând pe covor... Ca-n vremi de demult, tu o dansezi poetic, printre...

flori albe și roșii, albastre

Sunt gânduri de-ale tale, de-ale mele,
Miresme ce-și varsă din glastre
O pulbere vie de stele...

Și nopțile vin tot pe vârfuri,
Nu vor parcă să deranjeze
Un zbor de petale și fluturi
Sub luna prinzând să danseze...

Călcăm cu prezențe domoale
În anul frumos care vine,
Și ziua dansează din poale,
Ținându-te-n brațe pe tine...

Oraș tremurând în beteală
Și-n harfa luminii încinse,
Îți scriu de iubire pe-o coală
Și bat la ferestre închise.

    O călătorie în locuri imaginabile, un loc în care copacii sunt albi, într-un decor solitar care te duce cu gândul la viață... dar nu ai sprijin, nici mal, nici umăr... doar poezia ce-o porți cu tine... singurătatea e aspră, te apasă, tot tresărind, tot așteptând... Un singur gând s-ar adeveri, doar unul... dacă ai stărui, ai aștepta..., printre stele ce prevestesc furtuna...

Când labirinturi stau desfășurate

Și ne îndeamnă, oarbe, la Exod,

Prin stelele ce prevestesc furtuna,

Să lunecăm visând spre absolut,

Când vindecată de obsesii, luna

E martoră, acum, că te sărut...

    O creație abundentă în conținut și cantitate,  în stilul cel clasic pe care îl urmezi necondiționat... Limbajul tău se mișcă în limite firești, tandre, dar uneori, romantismul este ca o încununare a toate simțirile tale, provenite din lănuntrul tău, într-o expresie unică de iubire, de dor, de vis... Uneori poezia vine cu seninătate și răbdare și se leagă de divin, poate ca o mărturie a profundei evlavii a femeii iubite...(Și bărbații mint)

Eu te chem șoaptă umilă, versuri spuse printre lacrimi,

Cerul curge în amurguri, scuturându-se de patimi,

Iar la margini de cărare, unde cântă, tainic, Bach,

Plin de taină, rostesc vorbe și îți spun ce mult te plac.

Te doresc îmbrățisare într-o noapte friguroasă,

Când o lună se preumblă printre nouri ca o coasă,

Să mă pierd pe mine însumi și la piept să te cuprind

O femeie despletită numai ape și argint…

Tu mă strigi, vorbind în șoaptă, umbra mea, a ta o vrei,

Tu, ce ești alături înger azvârlit între femei…

De te mint, e vorba dulce, de sirenă, mi-este glasul

Și de cânteculîțti place, ai să vii când va fi ceasul.

    Există stări ale conștiinței joase: suferința, teama, îndoiala... Atunci, fiecare caută refugiul sau, poate, locul unde orice energie tulbure să se topească... Tu ai ales poezia și de multe ori, refugiindu-mă și eu în lumea ta, descopeream similitudini de gânduri triste, doruri aprinse, simțindu-mă prizoniera acestora, fără puterea de a ieși din întuneric... Adormeam spre dimineață, când lumina încerca să-mi risipescă norii grei... Ai fost pus în situația ca în astfel de momente să cauți în poezia ta, să-ți spui versurile, să le lași să curgă în tine, să se așeze, acolo, unde doare mai tare? Poetul Ion Vanghele să se vindece cu propria-i poezie... „Aș da oricât să-ți aflu gândul...”

Chiar dacă ninge între noi

Mănuși și-a pus, de frig, pământul

Pădurea geme de strigoi.

Aș da oricât și nemurirea

Ce-o port în inimă mereu

Să știu de-a încăput iubirea

În sufletul și gândul tău.

Dar bolta de singurătate

Se sparge-n stele de argint

Și noaptea zămislește poate

Tăcerea vorbelor ce mint.

Pe lângă brad, trec plăsmuite

Iluzii goale, se perind,

Eu stau sub steaua mea cuminte

Doar seara, sus, în ramuri prind.

    Din timpul nou am băut și beau, am adunat atâtea flori, urări; l-am atins, e amețitor...  E ca o mângâiere adunată în anii ce-mi surâd acum, și tremurând, îmi plânge iubirea răsfirată, iubirea nemăsurată... spre culmi de poezie, mă îndrepți și datorită ție,

țărâna toată este-n trupul meu

Şi-am arvunit-o sângerând în tălpi
Peste copac mă fulgeră mereu
Cu licărul ce tremură în lămpi

Şi cânt cu degetele peste coli
Rănit de anotimpuri zbuciumate
Când simt sărutul tău venind la poli
Şi pleoapele de dor cutremurate

    A fost un sfârșit de toamnă care se întrecea în frumusețe și culoare... A fost un pas spre măreție, spre o altă dimensiune a omului care încrezător în ceea ce face, zi de zi, și atât de spontan, omul care visează și respiră numai poezie, omul care se păstrează în tradițiile cuminți, pe care le flutură cu eleganță, printre tinere și frumoasele doamne... Ești cel mai gingaș poet, cel care își ascunde, sub pleoapele sale, imaginea de timid, dar și pe cea de necruțător critic, omul care se inspiră din privirea domoală, din glasul cuminte, din imagini, din cuvinte... Poți discuta orice, dar totul trebuie să se învârtă în jurul poeziei... Ea triumfă în fața omului încrezător, curtat de poete... Ești cel care poate dialoga poetic, aprinzând, lângă ferestre, fuiorul de calde astre, căldura dulce le-o cuprinzi, umplând de lumină încăperi vaste...Ai fost în această ipostază cu multe partenere... Astăzi, te miști la fel de lejer pe o singură punte, așteptând și fredonând poetic...
Din zborul tău, te rog, coboară să stai cuminte pe covor

Și lasă aripile-n pace, agață-le pe hol, în cui,

Pentru o clipă, uită, lasă visul care dorește zbor

Și hai, pe-aleea de miresme, să alergăm acum, hai-hui.

Ne ningă ca-ntr-o veselie sau poate ca-ntr-o ispășire,

Cu fulgii mari și-atât de-albaștri, iubiri ce-și scutură, din plin,

Prinosul lor, scăldat în lacrimi, versete roze de iubire,

Cu gustul lor atât de dulce și uneori plin cu pelin.

    Creația ta va depăși timpul și spațiul poetic... pentru că pașii tăi subtili, firea-ți modestă și echilibrată au dat naștere unei creații de o frumusețe răpitoare... Este o poezie ca o scenă, cu decoruri construite cu migala unui bijutier, cu momente tandre, când ne zâmbește la fiecare atingere discretă sau subtilă, când vorbele sunt îngăduitoare și drăgăstoase, când visele nu-și găsesc auzul și nu-și văd lumina... Arareori, apar umbre sinistre, și ele au dorinți înăscute și apăsătoare pe care le deslușesc... și atunci, iubirea devine beție care se drege în liniștea nopții, cu-o tainică apă...

Iubirea în mine devine beţie
În camera goală, în ora târzie,
Când clipa se duce şi tu nu mai treci
Cu ochii de flăcări şi braţele reci.

Iubirea e vinul din care mai beau
Tăcerea din tine, din clipe ce stau,
Şi vorbele mele, cu pana, le scriu
În forma cea veche, atâta cât ştiu.
Tu, umbră iubită ai luat-o şi-o porţi
Prin ochii atâtor ce zac parcă morţi,
Tu lasă-i pe-aceştia şi vino, te-aştept,
Cu dorul zănatec, ce arde în piept.

În liniştea nopţii, o tainică apă,
Acolo, tristeţea din vorbe se-adapă
Şi iedera-şi urcă frunzişul uitat
Prin negura vremii, din nou ai plecat.

    Da... Există această lume şi va exista... Iar eu, fascinată de măreţia ei, inundată de sentimentul puterii şi a maturităţii, îmbrăţişată de vise, mângâiată de candoarea mâinilor iscusite, printre dorinţe,
m-am pierdut în vastele cunoaşteri,
printre Iluziile tale prefăcute,
Când tu tribut al veşnicei renaşteri
Rosteai doar adevăruri absolute.

În comedia vieţii derulate
Apocalipsă moartă de cuvinte
Noi aşteptam sfârşituri refulate
Într-un desfrâu de patimi ostenite.

Târziu, vom arde despărţiţi pe rug,
Pe-o cruce răstignită de iubire
Cu amieze plânse în amurg
Într-un proces străin de istovire.

    O lume bine construită, o îmbinare reușită între viață și neviață, între fericire și neiubire, între falsitate și puritate, între legendă și ieșirea din sacralitate, între așteptări și vise... Dar dincolo de toate, o altfel de realitate, alta decât cea pe care o cunosc, o realitate în care poetul evadează în locuri neștiute, cu nopți venite din străfundurile unei lumi de tristeți, unde…

trec stele fără aripi şi pești fără dorinţe;
Se ţes ziduri de umbre lipsite de credinţe,
Păduri în care lupii, în somnul lor, tresar
Şi muşcă, iluzoriu, cu dinţi de chihlimbar.

Iubirea-i o minciună, degeaba, ea mă strigă
Şi gura ei cu patimi încearcă să se-nfigă
În inimă şi suflet să mişte-n valuri lacul,
Tristeţea e răspunsul, tăcerea este leacul.

Deasupra, murmur urcă, visul se destramă,
Dorinţa e o umbră ce încă mă mai cheamă,
Şi umplu tot înaltul cu feerici curcubee,
În veşnicii de umbră, ca să te chem, femeie.

    Și uite așa, din poezie în poezie (pentru că ea este cea care mi-a sugerat acest interviu, altfel decât celelalte), am descoperit lumea unui poet romantic... Recunosc că nu mi-a fost prea ușor să interacționez cu ea; a trebuit s-o citesc, s-o recitesc, să intru în atmosfera plăcută și intimă, oferindu-mi suport consistent, integrându-mă în starea ei plăcută și intimă... Fără ajutorul ei, nu aș fi rezistat singură... S-a oferit să-mi presare gândurile de-a lungul acestui interviu, sugerându-mi versuri scrise de poetul Ion Vanghele... Uneori, mi-a animat-o cu o partitura muzicală... Printre versuri, am reușit să rămân (în)scrisă în poveste, „ca un balsam curgând în înserare, când iluzia aleargă jucăușă, sub salcia din margine de drum, în universul acesta fără rost, căutând iubirii adăpost...”

Cu respect și prețuire,

Elisabeta Gîlcescu

06-01-2013

Un nimeni mai aproape de Dumnezeu

Eu sunt tine, ca ceața peste pădurile de vreascuri în care stau înfipte sentimentele răstignite de arșița visului… Ah! Cât mă doare această tăcere! Nu e zi de la Dumnezeu să nu-i aud ecoul, să nu-i aud pașii în cămările sufletului, goale… să nu-i aud chemarea… Ard fără flacăra între două coperți prăfuite de insomnii… sufletul meu se aprinde, și eu, odată cu el…  (Diana Vinturici)

EG: Trăirile sufletești sunt reale... Sinceritatea ta, în aceste împrejurări, dar și umărul oferit, grăbind pașii spre Infinitul iubirii, mi-au înlesnit căutările firești de a alunga monotonia propriilor resurse sufletești, cu propria-ți stare, presimțind prietenia ce urma să ne lege... Și totuși, cine ești tu, Diana Vinturici?

DV:  Așa cum vă spuneam, sunt un nimeni… Am deschis calculatorul într-o bună zi și am reținut un titlu interesant: Arta Conversației! Mi se părea extrem de academic, diferite postări și numeroase comentarii îmi umpleau pagina mea de socializare pe Facebook… Mi-a atras atenția un nume comun, cel al unei prietene care posta în Artă… Am intrat și eu… azi… și mîine… și poimâine… și apoi, în fiecare zi. Am citit despre un concurs de poezie, care urma să se finalizeze la sfârșitul lunii octombrie, prin publicarea unei antologii. De ce nu și eu? M-am înscris și am așteptat cu înfrigurare datele despre eveniment… reguli… condiții de participare… Și uite așa, am ajuns aici!

EG:  Va fi un giuvaer de antologie care va rămâne în memoria publicului românesc prin valoarea poeziei... Recunoști aceste gânduri? Ai prezis viitorul antologiei și am început să parcurgem împreună un traseu mirific... Cum a fost?

DV:  M-am aflat în două ipostaze: cea de candidat și cea de analist... adică și victimă și călău… De departe, vă spun vouă, prieteni, că cea mai grea ipostază a fost cea de analist. 

    EG: Dar, să le luăm pe rând… Știi că perfectiunea are treptele ei, are lacrimile ei, nu te temi de ele... te vor face mai puternică pe zi ce trece...  De ce te-ai temut în acele zile?

DV:  Din momentul în care m-am înscris în acest concurs, am primit un val în piept… un val mărunt, ce-i drept, neprimejdios, chiar prietenos… El a mișcat ceva sentimente pe rafturile prăfuite de timp… M-am bucurat, ca un copil care și-a găsit jucăria preferată… Mi-am așteptat, cu emoție, ziua când trebuia să postez… N-am dormit nopțile de teama că poeziile mele nu vor plăcea juriului și cititorilor!  De atâtea ori mi s-au frânt aripile de oameni care îmi spuneau insistent că versul alb e cel pe care trebuie să îl folosesc, că rima e demodată și că nu voi ajunge niciodată aât de sus, încât să îmi permit să scriu în rimă… “Astăzi, draga mea, trebuie să scrii în vers alb, așa e modern, nu mai scrie în rimă!” Dar, prieteni buni, rima e viața mea! Dați-mi jos frunzele tocmai când o să-mi fie mai frig, în toamnele pe care le-am furat în buzunare, rupeți-mi nopțile de pe mine și dați-le la câinii ce mă așteaptă la colțul visului, smulgeți-mi cioburile iubirii din ochi, atunci când voi sângera peste cer, dar, nu îmi luați rimele. Doamne, cât le iubesc! Ele sunt truda și sudoarea mea, fără ele, versurile mele ar fi niște orfani care își caută părinții pierduți în restriști și tăceri!

EG:  Sunt momente când ne gândim la EL... Doar la nevoie? Ai devenit  puternică, ţi-ai ridici ochii spre cer, implorând şi rugându-te pentru puterea de a ieşi din întuneric şi din năuceala plină de remuşcări, iar lumina, ce avea să se reverse asupra ta, era însăşi esenţa vieţii... Cum ai ales poeziile?

DV:  N-am dormit nopțile de teamă că poeziile pe care le voi alege nu sunt reprezentative pentru opera mea. Dacă nu voi alege bine? De unde aveam să știu ce poezii vor fi apreciate de jurați? Era un risc pe care până la urmă mi l-am asumat, pentru că, pentru prima oară, mă aflam în fața unui juriu atât de avizat. Am început să le prelucrez cu migală, așa cum cereau condițiile din concurs. Și am postat… într-o pauză de câteva minute, undeva în jurul orei șase dimineața, înainte de a pleca la servici… Mi-au tremurat mâinile pe clapele tastaturii… s-au trezit liniștile împrăștiate-n celulele corpului, adică m-am trezit la viață… Era ca o primă întâlnire cu EL, după ani lungi de absență… o revedere ce îți oprește răsuflarea… 

EG:  Era ca o vibraţie încăpăţânată, ce prindea alt contur, alături de cei ce sunt de partea ta şi care nu au nevoie de mărturisiri sau justificări… Şi lor le-ai întins mâna prieteniei în zborul tău spre Infinitul iubirii... Lor, le-ai servit cinci poeme... Cum ai primit rezultatul juraților?

DV:  A fost cea mai lungă zi… cea mai lungă zi… seara, obosită, m-am așezat în fața calculatorului și l-am deschis… Notele juriului se lăsau așteptate. Dacă nu le-a plăcut? Încercam să mă îmbărbătez singură, să îmi fac curaj. Sunt o fire optimistă de felul meu și știam că orice s-ar fi întâmplat, mergeam mai departe… Într-un sfârșit, au venit… Important era că urma să apar în Antologie. Știam că cei trei jurați sunt extremi de exigenti, le văzusem comentariile anterioare, referitoare la poeziile postate de ceilalți concurenți. Mi-era teamă de ei, pentru că puteau să-mi certifice valoarea, dacă ea exista sau să mă facă praf... Înainte de somn, însă, am observat postarea ultimului jurat, postare care, recunosc public, prieteni, m-a făcut să plâng: "EȘTI POETĂ ÎN ADEVĂRATUL SENS AL CUVÂNTULUI. Nu știu de unde vii, nu știu cine ești, dar am aflat atât de multe despre tine, citindu-te, încât, te rog, să nu te oprești din scris. Poezia feminină are puține nume consacrate. La masa naturii locurile sunt numărate - se știe sentința - dar tu, Diana, poți ocupa unul din ele. Felicitari!"

Cuvintele Stellei Anghel - jurat în Arta Conversației - m-au făcut să plâng; ea MĂ CITISE… un străin MĂ VĂZUSE PE MINE. 

      EG:  Numai timpul ne poate da răspunsul dorit şi cine poate trece de proba lui, de durata acestuia, decât cel care a câştigat timpul de partea lui şi l-a făcut aliat, prin multe negocieri, fără să-i mai pese de măsurarea suferinţei... Dar tu ai atins clipa divină... Cine ești tu, Diana Vinturici?

     DV:  Așa cum v-am spus, sunt un nimeni… dar, în seara aceea m-am simțit aproape de Dumnezeu… atât de sus, încât m-a durut… Pentru că lacrimile acelea au așteptat rănile de pe palmele cu care am mângâiat singurătățile ce mi-au fost lăsate prin testament… Fiecare poet are un testament al lui și numai al lui. Numai Dumnezeu știe cât va fi de bogat sau cât de sărac; numai el știe cât de mult se va apropia de esența pură a vieții, de răsuflarea iubirii; numai el știe cât de singur se va simți bătătorind drumul spre Rai în tăceri pe care le aude doar el… Pentru că, iubiți preieteni, fără Dumnezeu nu sunt nimic… El mi-a pus cuvântul pe foaie, mi-a pus pensula pe pânză și mi-a ascuns o privighetoare în glas… Cum aș putea oare, vreodată să îi mulțumesc ? Niciun dar de pe acest pământ nu ar fi pe măsura testamentului său…

EG:  Viaţa e altfel decât moartea. Te obligă să trăieşti ca s-o trăieşti, să te bucuri cu seninătate de prieteni... Nu mai ai timp să dai timpul înapoi, să-l regăseşti pe cel de odinioară şi să-l pui faţă în faţă cu cel de azi. Nici tu nu eşti aceeaşi. Te-ai schimbat şi ai ajuns să descoperi ceea ce îţi lipseşte, dar după cât timp… Despre condiția poetului în aceasta lume unde toți fug, fără să știe de ce se grăbesc, ai vorbi neîncetat… Poți s-o faci acum, aici?

DV:  De-ați tăia toate pădurile din lume și nu mi-ar ajunge foile să scriu despre suflet … poezie… dragoste…  Eu sunt doar un arhitect. Cărămizile mele sunt gri, roșii sau verzi, albastre, galbene sau mov, depinde cum mă văd în oglinda agățată de Lună… Ele sunt moi sau tari, depinde câtă apă îmi curge din ochi peste mâini… Prieteni dragi, dacă Mă citiți, dacă mă vedeți, nu plecați… rămâneți puțin și atingeți-mi sufletul, pentru că Dumnezeu a nins cu iubire peste el… E singurul mod în care eu îi pot mulțumi… luați sufletul meu ca pe o carte și puneți-l în biblioteca din camera voastră… 

Un candidat - o experiență… o experiență unică… trăita doar în Arta Conversației… 

EG:  Uneori, pentru fiecare, cineva ne rânduiește lucrurile, dar nu le şi potriveşte... Şi atunci, a trebuit să încerci ce ţi-a fost rânduit sau să aştepţi... Şi ai aşteptat mult până ai deschis o altă uşă şi acolo ai dat peste altcineva... Cum te-ai simțit în postura de analist?

DV:  În ceea ce privește cea de a doua ipostaza, cea de analist, pot să vă spun, dragi prieteni, că nu am făcut altceva decât să fiu obiectivă în aprecierile mele, deși poate pe unii dintre candidați, i-am supărat. Am încercat, uneori, cu delicatețe, să îi fac să vadă greșelile pe care le fac în metamorfozarea poeziei. Sunt greșeli pe care și eu le-am făcut, la rândul meu. Dumnezeu totuși, mi-a scos în cale persoane care mi-au îndrumat pașii și m-au ajutat să văd poezia așa cum trebuie ea să fie… regina… Am stat la masa celor mari și am crescut și eu odată cu ei!

EG:  Întotdeauna, să te gândești, atunci când scrii, că versurile tale vor sta în fața plutonului de execuție al publicului... și să te întrebi: oare le-a plăcut ??? Oare, vreunul dintre ei, va memora vreodată vreun vers din ceea ce am scris eu? Sunt gânduri din timpul selecției pentru antologie... Mi-ai fost sprijin pe tot traseul și îți mulțumesc. Ți-au mulțumit și alții?

DV: Surpriza cea mai mare a venit totuși de la persoane cu care nu am fost prea generoasă în aprecierile privind poemele postate, în sensul că aceste persoane au devenit prietenii mei…