Descoperindu-l pe Dan C. Mihãilescu

Nicidecum un peregrin necunoscut. Printre tineri, șocând și răsplătind cu bunătate trupa formală și informală de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, cu mărturisiri și îndemnuri care mai de care mai înțelepte și care i-au fost aproape pe tot parcursul vieții, i-au determinat împlinirile și bucuriile de la străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” până la nelipsitele devize lipite pe pereți: „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, „fiţi buni“...

Călătoria alături de Dan C. Mihăilescu a fost o revelație. Deși era pe meleagurile brâncușiene, pentru care are motive serioase și temeinice de a fi mândru,  „Citadela cărții“ și-a deschis porțile cu arome alese special pentru colecția personală de carte, s-a integrat rapid în familie, a preluat rolul de gazdă, conducându-ne în lumea ce-i aparține, cea cu amintirea mamei, cea dragă, și azi, „profund dator“, mereu dator... mama care-l îndemna „să se ridice și să se salveze“ (parcă îi aude și azi îndemnurile de atunci, încă îl motivează), dar în același timp, de partea cealaltă, marcat de cei cinci tați care nu au recunoscut în copilul de atunci, viitorul critic, istoric de mai târziu...

A povestit pe nerăsuflate despre copilărie, despre întâlnirea cu Tania și corespondența lor zilnică, despre „cum s-au construit împreună emoțional, moral și cultural“, despre natura binecuvântată, despre cărți, despre multe cărți, despre moraliştii lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche...

Apoi, copleșit parcă de numărul mare de poeți și de ecoul poemelor (daruri de suflet),  a atins „Sărutul“. Cine s-ar fi gândit că, pe lângă toate, în pelerinajul său în noaptea de poveste, când ne-a adunat să ascultăm, să cântăm, să visăm, el, omul cu vocație și cu acea sinceritate care te înmoaie, cu acea inteligență care înalță și cucerește – omul făcut din „n“ pasiuni, întâlniri – va ține între palmele sale poezia iubirii, alt urcuș în lumea aceasta, schițând un zâmbet de mulțumire... și lângă omul acesta am stat o clipă, clipa de lumină, până când va zăbovi, până când

Eli Gîlcescu

(Foto: Centrul Europe Direct Gorj)

Poveste de duminică

Povestea a început la Carrefour Târgu-Jiu unde a reușit să convingă sunetele care veneau din altă lume, deasupra realului, să împreune „cumințeniile“ pământului, până începeau a visa la adevărata minune a omului, cântecul lin și simplu din care s-a inspirat și Brâncuși.

O duminică printre prieteni, oameni de rând, tineri, părinți și bunici, liberi, atât de liberi între casele gorjenești de la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara, cu încă și încă o cântare, și nu i-am găsit vreo vină când își dezmierda fiecare taraf într-un fel special...

Ne-a făcut să uităm pentru o vreme de griji și oboseală, ne-a purtat de grijă, așa, după pofta inimii, și ne-am îngăduit a-i primi lecția, mai ales când se uita împrejur și căuta loc unde să lase pe fruntea veșniciei, pentru a colora ziua și fiecare clipă, doina ce nu se schimbă

De bucurie, de nevoie, de mulțumire, vorbea despre scrieri, despre vină, suferință, valoare, despre durere și brandul de țară, despre prieteni și chemări, despre evoluții, dar mai ales despre glasul inimii care pornește din suflet și care îmbrățișează cu suflet…

Atât de aproape de oameni, dând vieții un ceas de sublimă trăire, peste tot, dar nicări, peste tot lumină cu rost și vreme de a hori, peste toate o doină, o învârtită (dacă mai ții de ele), cu fluier din fluier, cu glasul lumină pân’ la ’naltul cer...

De atunci am rămas într-un ceas al iubirii, al reînnoirii simțirilor subtile, cele care pătrund și nu se desprind ușor... Am rămas în  duminica de ieri, un ieri printre oameni, pentru oameni, și pentru această întâlnire-surpriză, mulțumesc din toată inima, Grigore Leșe!

Înaintea timpurilor (minicronică de cititor)

„DORINȚA“ de Silviu D. Popescu

Poate că e vorba de o colecție de instanturi – o ficțiune – cu un metanarator într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale, iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, „destine care se fac și se desfac“, vieți care încep, altele se termină

Sau despre consumatorii de lotus, de fiecare dată altă poveste, alt decor, alte tulburări, îndoindu-se de Teoria corzilor

Când totul se întâmplă în „orașul de suflet care mereu suie și coboară“ (îmi amintește de drumurile sus-jos dinspre clinica de neurologie și celelalte clinici de inimă, de...) nu știu cum mai sunt băncile... tot colorate? Sau să fi fost în Timișoara, „orașul nou, încă nedescoperit“

Unde îl vei întâlni pe Andrei „aruncat într-un imaginar vâscos... sub luciul cald al stelelor unei nopți de vară“, căutând mereu repere în Cristina care nu e Cristina, în GPS-ul care este în eroare, în Ana, femeia „ivită într-o seară de iunie“, care l-a marcat la un moment dat, în Roxana o iubire de-o vară, în Elena femeia misterioasă...

Cred că te-am motivat... iar cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință,  până  vei întâlni „sub cerul de iunie, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii...“

https://cenaclulcolumna.wordpress.com/2015/09/13/sedinta-cenaclului-columna-la-serile-la-bradiceni/

Caietele „Columna“

https://cenaclulcolumna.wordpress.com/2015/09/11/caietele-columna-numarul-4-2015/

A apărut revista Caietele „COLUMNA“ (revistă trimestrială de literatură și artă) Nr. 77 – 4/2015

În acest număr semnează Ileana Vulpescu – „Adolescentă pe viață“ (pag.44), Gheorghe Grigurcu – „Pe marginea unor interviuri“, Valentin Tașcu – „Brâncuși între Hobița și Uranus“, Eugen Evu – „In memoriam OCTOGENARUL Gheorghe Șora“, Ion Popescu-Brădiceni – „Mirajul literaturii și demistificarea lui“, Ion Trancău – „La prima lectură“ (Un itinerar critic biobibliografic), Nicolae Brânzan,Theodor Codreanu, Nicolai Mazăre, Alensis De Nobilis, Andrei Novac, Vasile Ponea, Florentin Smarandache, Mihai Ungheanu, Antigona Grecu, Bogdan Pârvanu, Daniel Popa, Anca Srobu.

La secțiunea poezie îi întâlnim pe Mihai Amaradia, Mircea Arjuna, Gelu Birău, Ionuţ Caragea, Radu Cârstoiu, Ion Căpruciu, Adrian Frăţilă, Genţiana Gabriela Groza, Constantin Marafet, Simion Felix Marţian, Mariana Cornoiu Popeangă, I.D.Sicore.

Secțiunea proză este semnată de Paula Adriana Cozian, Ion Gociu Nelly Gociu, Lazăr Popescu, Silviu D.Popescu,  Viorel Surdoiu, Al.Florin Ţene.

Pentru cei interesați de carte, „O poveste întâmplată în Timpul florilor de maci“ (minicronică de cititor) și o miniprezentare de autor Margareta Anton (pag.45)

Cărți de la „Serile la Brădiceni“

     Cărți cu unic sens, sensul nobil al cuvântului; unele premiate, altele prezentate într-un spațiu liric, deschis – un fenomen dintre cele mai originale și mai vii – comentarii, replici, muzică, artă adevărată, cu oameni frumoși, tot mai adânciți în mișcarea poeziei, mereu la înălțime, mereu nouă.

În limba poeziei de acasă

„Cât poate redobândi un om într-o zi?“

Poate că tot atât cât poate iubi poezia întru har și spirit, între limite și spații, cu tăcerea vorbele rare, și cu sentimente de venerație, în mijlocul acestei grabe, o icoană și pietrele de drum, într-o altă poveste fără sfârșit (doar ceața mai stânjenește, sau visul intens), fără cuvinte fără culori, în cel mai frumos spectacol al timpului, cu „oamenii priviți, ascultați, întâlniți, citiți, lăsați în urmă sau visați“, doar ca să atingă „țărmurile celelalte, acolo unde numai vraja șamanică poate intra“. 

A învățat din copilărie să se întrebe și să se mire, lucru pe care îl face și azi cu același entuziasm în singurul loc care este un fel de „acasă” primordial, casa bunicilor ei din Gorj, din satul Plopu, unde a crescut și unde a învățat să scrie și să citească și de unde a învățat să privească lumea, unde revine în fiecare an și speră ca într-o zi să devină un centru cultural și de creație.

Mulți oameni au intrat în viața ei, într-un mod absolut surprinzător, uneori chiar providențial, oameni pe care i-a întâlnit numai o dată, în spații diverse și aceștia vor fi mereu importanți pentru scânteia pe care i-au adus-o, scânteie care ține tot de misterul și surprizele vieții, de inedit, de speranță și frumusețe. 

Emilia Ivancu, „prea concretă ca să fie o iluzie, prea puțin reală ca să fie un personaj deosebit venit din afară, este o fantomă născută din lumea pe care a creat-o, prelungind-o, căci are aceeași substanță cu ea, restructurând, totuși, statutul ontologic al ființei: a fi pentru Emilia Ivancu înseamnă a fi în limbajul sau în limba poeziei“ (Zdzisław Hryhorowicz), înseamnă a trăi înalt, intens, adevărat, pentru a deveni ea însăși, nici exagerată, nici întârziată, „nici afiliată unei grupări, doar argumentată de iluștrii critici, cărora le datorăm relevarea personalității poetei, „originalitatea indiscutabilă, nu numai în contextul generației tinerilor poeți, ci și în contextul literaturii române“ (Daniel Cristea Enache).

Îngăduiți-vă câteva clipe în preajma acestui volum de poezie „Șamanii și poeții“, suficient ca efectul Ivancu să se  declanșeze, dincolo de istorii și alte orgolii, cu inteligență și rafinament, cu aceeași privire jucăușă, cu același zâmbet subtil, stabilind legături, corespondențe, evoluții, într-o spontaneitate și simultaneitate aproape de neimaginat, poezia, în locul care i se cuvine de drept... în afara metatexturii, nesemnificativului, nonvalorii.