În limba poeziei de acasă

„Cât poate redobândi un om într-o zi?“

Poate că tot atât cât poate iubi poezia întru har și spirit, între limite și spații, cu tăcerea vorbele rare, și cu sentimente de venerație, în mijlocul acestei grabe, o icoană și pietrele de drum, într-o altă poveste fără sfârșit (doar ceața mai stânjenește, sau visul intens), fără cuvinte fără culori, în cel mai frumos spectacol al timpului, cu „oamenii priviți, ascultați, întâlniți, citiți, lăsați în urmă sau visați“, doar ca să atingă „țărmurile celelalte, acolo unde numai vraja șamanică poate intra“. 

A învățat din copilărie să se întrebe și să se mire, lucru pe care îl face și azi cu același entuziasm în singurul loc care este un fel de „acasă” primordial, casa bunicilor ei din Gorj, din satul Plopu, unde a crescut și unde a învățat să scrie și să citească și de unde a învățat să privească lumea, unde revine în fiecare an și speră ca într-o zi să devină un centru cultural și de creație.

Mulți oameni au intrat în viața ei, într-un mod absolut surprinzător, uneori chiar providențial, oameni pe care i-a întâlnit numai o dată, în spații diverse și aceștia vor fi mereu importanți pentru scânteia pe care i-au adus-o, scânteie care ține tot de misterul și surprizele vieții, de inedit, de speranță și frumusețe. 

Emilia Ivancu, „prea concretă ca să fie o iluzie, prea puțin reală ca să fie un personaj deosebit venit din afară, este o fantomă născută din lumea pe care a creat-o, prelungind-o, căci are aceeași substanță cu ea, restructurând, totuși, statutul ontologic al ființei: a fi pentru Emilia Ivancu înseamnă a fi în limbajul sau în limba poeziei“ (Zdzisław Hryhorowicz), înseamnă a trăi înalt, intens, adevărat, pentru a deveni ea însăși, nici exagerată, nici întârziată, „nici afiliată unei grupări, doar argumentată de iluștrii critici, cărora le datorăm relevarea personalității poetei, „originalitatea indiscutabilă, nu numai în contextul generației tinerilor poeți, ci și în contextul literaturii române“ (Daniel Cristea Enache).

Îngăduiți-vă câteva clipe în preajma acestui volum de poezie „Șamanii și poeții“, suficient ca efectul Ivancu să se  declanșeze, dincolo de istorii și alte orgolii, cu inteligență și rafinament, cu aceeași privire jucăușă, cu același zâmbet subtil, stabilind legături, corespondențe, evoluții, într-o spontaneitate și simultaneitate aproape de neimaginat, poezia, în locul care i se cuvine de drept... în afara metatexturii, nesemnificativului, nonvalorii.