Caietele „Columna“

https://cenaclulcolumna.wordpress.com/2015/09/11/caietele-columna-numarul-4-2015/

A apărut revista Caietele „COLUMNA“ (revistă trimestrială de literatură și artă) Nr. 77 – 4/2015

În acest număr semnează Ileana Vulpescu – „Adolescentă pe viață“ (pag.44), Gheorghe Grigurcu – „Pe marginea unor interviuri“, Valentin Tașcu – „Brâncuși între Hobița și Uranus“, Eugen Evu – „In memoriam OCTOGENARUL Gheorghe Șora“, Ion Popescu-Brădiceni – „Mirajul literaturii și demistificarea lui“, Ion Trancău – „La prima lectură“ (Un itinerar critic biobibliografic), Nicolae Brânzan,Theodor Codreanu, Nicolai Mazăre, Alensis De Nobilis, Andrei Novac, Vasile Ponea, Florentin Smarandache, Mihai Ungheanu, Antigona Grecu, Bogdan Pârvanu, Daniel Popa, Anca Srobu.

La secțiunea poezie îi întâlnim pe Mihai Amaradia, Mircea Arjuna, Gelu Birău, Ionuţ Caragea, Radu Cârstoiu, Ion Căpruciu, Adrian Frăţilă, Genţiana Gabriela Groza, Constantin Marafet, Simion Felix Marţian, Mariana Cornoiu Popeangă, I.D.Sicore.

Secțiunea proză este semnată de Paula Adriana Cozian, Ion Gociu Nelly Gociu, Lazăr Popescu, Silviu D.Popescu,  Viorel Surdoiu, Al.Florin Ţene.

Pentru cei interesați de carte, „O poveste întâmplată în Timpul florilor de maci“ (minicronică de cititor) și o miniprezentare de autor Margareta Anton (pag.45)

Cărți de la „Serile la Brădiceni“

     Cărți cu unic sens, sensul nobil al cuvântului; unele premiate, altele prezentate într-un spațiu liric, deschis – un fenomen dintre cele mai originale și mai vii – comentarii, replici, muzică, artă adevărată, cu oameni frumoși, tot mai adânciți în mișcarea poeziei, mereu la înălțime, mereu nouă.

În limba poeziei de acasă

„Cât poate redobândi un om într-o zi?“

Poate că tot atât cât poate iubi poezia întru har și spirit, între limite și spații, cu tăcerea vorbele rare, și cu sentimente de venerație, în mijlocul acestei grabe, o icoană și pietrele de drum, într-o altă poveste fără sfârșit (doar ceața mai stânjenește, sau visul intens), fără cuvinte fără culori, în cel mai frumos spectacol al timpului, cu „oamenii priviți, ascultați, întâlniți, citiți, lăsați în urmă sau visați“, doar ca să atingă „țărmurile celelalte, acolo unde numai vraja șamanică poate intra“. 

A învățat din copilărie să se întrebe și să se mire, lucru pe care îl face și azi cu același entuziasm în singurul loc care este un fel de „acasă” primordial, casa bunicilor ei din Gorj, din satul Plopu, unde a crescut și unde a învățat să scrie și să citească și de unde a învățat să privească lumea, unde revine în fiecare an și speră ca într-o zi să devină un centru cultural și de creație.

Mulți oameni au intrat în viața ei, într-un mod absolut surprinzător, uneori chiar providențial, oameni pe care i-a întâlnit numai o dată, în spații diverse și aceștia vor fi mereu importanți pentru scânteia pe care i-au adus-o, scânteie care ține tot de misterul și surprizele vieții, de inedit, de speranță și frumusețe. 

Emilia Ivancu, „prea concretă ca să fie o iluzie, prea puțin reală ca să fie un personaj deosebit venit din afară, este o fantomă născută din lumea pe care a creat-o, prelungind-o, căci are aceeași substanță cu ea, restructurând, totuși, statutul ontologic al ființei: a fi pentru Emilia Ivancu înseamnă a fi în limbajul sau în limba poeziei“ (Zdzisław Hryhorowicz), înseamnă a trăi înalt, intens, adevărat, pentru a deveni ea însăși, nici exagerată, nici întârziată, „nici afiliată unei grupări, doar argumentată de iluștrii critici, cărora le datorăm relevarea personalității poetei, „originalitatea indiscutabilă, nu numai în contextul generației tinerilor poeți, ci și în contextul literaturii române“ (Daniel Cristea Enache).

Îngăduiți-vă câteva clipe în preajma acestui volum de poezie „Șamanii și poeții“, suficient ca efectul Ivancu să se  declanșeze, dincolo de istorii și alte orgolii, cu inteligență și rafinament, cu aceeași privire jucăușă, cu același zâmbet subtil, stabilind legături, corespondențe, evoluții, într-o spontaneitate și simultaneitate aproape de neimaginat, poezia, în locul care i se cuvine de drept... în afara metatexturii, nesemnificativului, nonvalorii.

Ape adânci

„Știi... ce înseamnă să te scoli într-o dimineață frumoasă și să deschizi soarelui din ziua aceea porțile inimei ferecate, să lași lumina să alerge prin ungherele stăpânite numai de tainele umbrei, să desprinzi încet răcoarea cu boarea călduță, să ștergi mucegaiul, să usuci umezeala, să întorci fețele sufletului încet spre dogoare... și iar să ți se închidă deasupra lacătul singurătăței, gerul părăsirei și apa moartă a uitărei, înăbușind focul supt pânzele ude... și să mocnească iar subt frig căldura abia desprinsă din flăcări ? !“ (Hortensia Papadat-Bengescu)

Clipa unui vis

„Un ceas de viață înseamnă cât o viață de vis.“

Citeam…

Ce poți să faci în tren când te întorci de la un târg de carte?  Citești, scrii, și te bucuri de toamnă, de culorile ei. Sau privești oamenii, strânși unul lângă altul, îi asculți…

Fericit, așa l-am privit pe cel care fredona un cântec neuitat, și încă viu… „De-ai fi tu salcie la mal... m-aș face râu la umbra ta…“ Mi se părea că aud iarba timpului peste clipa de atunci, când încă chemare, și zbor, și reazăm, și glasuri de care nu te desparți niciodată. „Sunteți…?“. întrebă, în timp ce mă depărtam de mine, ca un fel de scuză dulce, copilărească, și în lumina reflectoarelor, sub un petec de cer, acolo, ea, inimă de artist, rostind rugăciuni uitate, cânta și o priveam în oglinda visului. Fragilă și puternică. Aveam impresia că mi-am pierdut chipul, dar nu.  O așteptam, o mai aștept, retrăind povestea peste vremi, pentru noi.

Sunt sigură că cineva și-ar aminti, acum, și ar exclama: „Ce vis!“ Niciodată, poate, n-am trăit, ca atunci, un ceas atât de frumos, și poate că niciodată nu au fost atâtea inimi deschise în așteptarea altui cântec așezat în înflorire.

Iar călătorul anonim, omul care a transformat călătoria într-un spectacol, poate o va întâlni într-o altă clipă, clipa unui vis adevărat, cu oameni care vor pune câte puțin din ei într-un zâmbet, în calea ei, în umbra ei, un câmp de flori

Eli Gîlcescu

Puntea

„Am deschis ușa spre altă lume,

Unde nu mai am trup și nici nume.“

(Ovidiu Mihăilescu)

Punte fără sfârșit… doar numele scapă din frâie, precum ziditorul, nume sortit sub toate formele, cu toate simțurile unei vitalități exuberante…nume care se revarsă în cascadă; îndrăgostit de scenă, mereu o lume a lui, „dincolo de ziduri, de ferestre cu grele obloane, de vorbe, lozinci, șabloane, zeci de visuri, pierdute duminici, acadele, baloane și flori, inși guralivi, gură-cască, bâlciul cu corturi de rouă…“ și „Cântece de trecut puntea“… 

Eli Gîlcescu

Lumina din adânc

                              „Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc“

Clara Mărgineanu

În ce loc, în ce zi, pe neașteptate, vara să alerge, să întoarcă clipe, destine și câteva gesturi uitate, cele care însuflețesc „atunci când fantasmele capătă trup și lumină“... și timpul trece, și anii zboară, și locurile se ocupă, și ce de întâmplări să fie un cântec de mulțumire, să fie un sărut

Eli Gîlcescu