Știi care sunt cele mai frumoase poezii?

„niciun poet n-a spus:
asta e mai frumos
decât putea vreodată fi  (Alexandru. V. Dan)

Cele despre care crezi că ai fi putut să le scrii și tu, cele în care intri în armonie cu autorul, cu însuși sufletul acestuia, și când îți dorești să-ți fie un minunat prieten, pe care să-l poți suna. Numai că prea rar (sau aproape deloc) se întâmplă. Ai fi dorit atunci, măcar o dată, să-ți zâmbească, fie și din colțul buzelor (ca bunica când voia să-și ascundă îngândurarea), să te simți în apropierea lui la fel de liberă ca în preajma cărților, să aștepți să se întâmple totuși ceva, să fii în căutarea acelei poezii care să te ajute să retrăiești încă o dată fiecare zi dispărută, de dimineața până seara...

Uite, așa se întorc cocorii!

Ne-a ieșit înainte cu cel mai frumos cântec, ne-a zâmbit, ne-a îmbiat cu poezie, ne-am strâns mâinile, ca niște prieteni vechi, ne-am privit cu bucurie, acea bucurie a regăsirii... și cântecul lui a prins a curge dinntr-o poezie în alta, a prins a se înălța sub primii luceferi. Parcă pământurile și cerurile fremătau de drag, pentru că tot ce se vedea și se auzea era de fapt din sufletul lui slobozit printre prieteni. Și a cântat Adi Beznă, și încet-încet, cântecul lui a prins viață în inimi, din înălțime în înălțime,iar glasurile au strâns bucurii, tristeți, iubiri laolaltă. Și dacă m-ai întreba cine a săvârșit și desăvârșit acest spectacol, acest cântec despre oameni, cu oameni, l-aș putea atribui fiecăruia dintre cei care au fost acolo, în întinderea sufletului, din așa depărtări, să auzim cum sună cântecul și poezia iubirii de ieri, de azi, ca un descântec de lună din vechile povești. Se știu, se cunosc... Sunt oameni care săvârșesc lucruri incredibile, oameni fără patimi, care au în ei geniul căutării drumurilor spre oameni, și odată ce l-au găsit, se prind a-l colinda de jur împrejur, a-l întreține încet, cu migală, dând fiecărui popas armonie și strălucire pentru că arta adevărată nu a avut și nu va avea nevoie de nume. Important că ne-a adunat și necontenit se va întoarce acasă, iar noi cu sfială, ne vom pleca în fața măreției unui suflet de poet.

Mulțumesc, prieteni!

Mulțumesc, Adi Beznă!

Cu lupii laolaltă

        Sunt oameni care săvârșesc lucruri incredibile, oameni fără patimi, dar au în ei geniul căutării drumurilor spre oameni, și odată ce-l găsesc, se prind a-l colinda de jur împrejur, a-l întreține încet, cu migală, dând fiecărui popas armonie și strălucire. Cu cât căuta mai mult, cu atât își  sporea bogățiile, din înălțime în înălțime, în întinderea sufletului, mereu cu gândul acasă (cum îi place să spună) printre prieteni, unde miroase a toamnă dulce, iar Poiana lui Mihai îi ține încă ecoul, mereu în așteptare – darul clipei – din așa depărtări, ca un descântec de lună din vechile povești, și ne adună să auzim cum sună cântecul și poezia iubirii de ieri, de azi...

Bine ai venit, Adrian Beznă!

Gaudeamus - Cum lansezi un debutant

„În mulțimea cărților care apar la tîrgurile de carte, debutanții pot avea ghinioane de tot felul cînd își lansează cărțile, chiar dacă volumele cu care ies prima oară în lume sînt excelente. A scăzut curiozitatea cititorilor față de debutanți și nici solidaritatea de breaslă a scriitorilor față de noii-veniți nu mai e cea de odinioară, asta de parcă n-ar ajunge precaritatea condiției de scriitor în ultimii ani.

O carte de debut e un miracol.“

Gaudeamus - Cum lansezi un debutant | Cronica zilei | Radio Romania Cultural

Descoperindu-l pe Dan C. Mihãilescu

Nicidecum un peregrin necunoscut. Printre tineri, șocând și răsplătind cu bunătate trupa formală și informală de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, cu mărturisiri și îndemnuri care mai de care mai înțelepte și care i-au fost aproape pe tot parcursul vieții, i-au determinat împlinirile și bucuriile de la străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” până la nelipsitele devize lipite pe pereți: „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, „fiţi buni“...

Călătoria alături de Dan C. Mihăilescu a fost o revelație. Deși era pe meleagurile brâncușiene, pentru care are motive serioase și temeinice de a fi mândru,  „Citadela cărții“ și-a deschis porțile cu arome alese special pentru colecția personală de carte, s-a integrat rapid în familie, a preluat rolul de gazdă, conducându-ne în lumea ce-i aparține, cea cu amintirea mamei, cea dragă, și azi, „profund dator“, mereu dator... mama care-l îndemna „să se ridice și să se salveze“ (parcă îi aude și azi îndemnurile de atunci, încă îl motivează), dar în același timp, de partea cealaltă, marcat de cei cinci tați care nu au recunoscut în copilul de atunci, viitorul critic, istoric de mai târziu...

A povestit pe nerăsuflate despre copilărie, despre întâlnirea cu Tania și corespondența lor zilnică, despre „cum s-au construit împreună emoțional, moral și cultural“, despre natura binecuvântată, despre cărți, despre multe cărți, despre moraliştii lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche...

Apoi, copleșit parcă de numărul mare de poeți și de ecoul poemelor (daruri de suflet),  a atins „Sărutul“. Cine s-ar fi gândit că, pe lângă toate, în pelerinajul său în noaptea de poveste, când ne-a adunat să ascultăm, să cântăm, să visăm, el, omul cu vocație și cu acea sinceritate care te înmoaie, cu acea inteligență care înalță și cucerește – omul făcut din „n“ pasiuni, întâlniri – va ține între palmele sale poezia iubirii, alt urcuș în lumea aceasta, schițând un zâmbet de mulțumire... și lângă omul acesta am stat o clipă, clipa de lumină, până când va zăbovi, până când

Eli Gîlcescu

(Foto: Centrul Europe Direct Gorj)

Poveste de duminică

Povestea a început la Carrefour Târgu-Jiu unde a reușit să convingă sunetele care veneau din altă lume, deasupra realului, să împreune „cumințeniile“ pământului, până începeau a visa la adevărata minune a omului, cântecul lin și simplu din care s-a inspirat și Brâncuși.

O duminică printre prieteni, oameni de rând, tineri, părinți și bunici, liberi, atât de liberi între casele gorjenești de la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara, cu încă și încă o cântare, și nu i-am găsit vreo vină când își dezmierda fiecare taraf într-un fel special...

Ne-a făcut să uităm pentru o vreme de griji și oboseală, ne-a purtat de grijă, așa, după pofta inimii, și ne-am îngăduit a-i primi lecția, mai ales când se uita împrejur și căuta loc unde să lase pe fruntea veșniciei, pentru a colora ziua și fiecare clipă, doina ce nu se schimbă

De bucurie, de nevoie, de mulțumire, vorbea despre scrieri, despre vină, suferință, valoare, despre durere și brandul de țară, despre prieteni și chemări, despre evoluții, dar mai ales despre glasul inimii care pornește din suflet și care îmbrățișează cu suflet…

Atât de aproape de oameni, dând vieții un ceas de sublimă trăire, peste tot, dar nicări, peste tot lumină cu rost și vreme de a hori, peste toate o doină, o învârtită (dacă mai ții de ele), cu fluier din fluier, cu glasul lumină pân’ la ’naltul cer...

De atunci am rămas într-un ceas al iubirii, al reînnoirii simțirilor subtile, cele care pătrund și nu se desprind ușor... Am rămas în  duminica de ieri, un ieri printre oameni, pentru oameni, și pentru această întâlnire-surpriză, mulțumesc din toată inima, Grigore Leșe!

Înaintea timpurilor (minicronică de cititor)

„DORINȚA“ de Silviu D. Popescu

Poate că e vorba de o colecție de instanturi – o ficțiune – cu un metanarator într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale, iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, „destine care se fac și se desfac“, vieți care încep, altele se termină

Sau despre consumatorii de lotus, de fiecare dată altă poveste, alt decor, alte tulburări, îndoindu-se de Teoria corzilor

Când totul se întâmplă în „orașul de suflet care mereu suie și coboară“ (îmi amintește de drumurile sus-jos dinspre clinica de neurologie și celelalte clinici de inimă, de...) nu știu cum mai sunt băncile... tot colorate? Sau să fi fost în Timișoara, „orașul nou, încă nedescoperit“

Unde îl vei întâlni pe Andrei „aruncat într-un imaginar vâscos... sub luciul cald al stelelor unei nopți de vară“, căutând mereu repere în Cristina care nu e Cristina, în GPS-ul care este în eroare, în Ana, femeia „ivită într-o seară de iunie“, care l-a marcat la un moment dat, în Roxana o iubire de-o vară, în Elena femeia misterioasă...

Cred că te-am motivat... iar cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință,  până  vei întâlni „sub cerul de iunie, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii...“

https://cenaclulcolumna.wordpress.com/2015/09/13/sedinta-cenaclului-columna-la-serile-la-bradiceni/