Uite, așa se întorc cocorii!

Ne-a ieșit înainte cu cel mai frumos cântec, ne-a zâmbit, ne-a îmbiat cu poezie, ne-a strâns mâinile, ca niște prieteni vechi, ne-a privit cu bucurie, acea bucurie a regăsirii, când cântecul a prins a curge dintr-o poezie în alta, a se înălța. Parcă pământurile și cerurile fremătau de drag, pentru că tot ce se vedea și se auzea era de fapt din sufletul lui slobozit printre prieteni.

Și a cântat Adi Beznă, și încet-încet, cântecul lui a prins viață în inimi, din înălțime în înălțime, iar glasurile au strâns bucurii, tristeți, laolaltă. Și dacă m-ai întreba cine a săvârșit și desăvârșit acest spectacol, acest cântec despre oameni, cu oameni, l-aș putea atribui fiecăruia dintre cei care au fost acolo, în întinderea sufletului, din așa depărtări, să auzim cum sună și poezia de ieri, de azi, ca un descântec de lună din vechile povești. Se știu, se cunosc.

Sunt oameni care săvârșesc lucruri incredibile, oameni fără patimi, care au în ei geniul căutării drumurilor spre oameni, și odată ce l-au găsit, se prind a-l colinda de jur împrejur, a-l întreține cu migală, dând fiecărui popas armonie și strălucire. Pentru că arta adevărată nu a avut și nu va avea nevoie de nume. Important că ne-a adunat și necontenit se va întoarce acasă, iar noi cu aceeași sfială, ne vom pleca în fața măreției ei.

Eli Gîlcescu

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019 (2)

Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.

Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascunde fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/… ale tot mai vulgarelor/ armistiții…“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.

Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.

Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.

De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa… pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran…

Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol… pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

Tot din Colecția „Liniști de vară“, 2019

Un alt înțeles al vieții

Un bobârnac.

Acest supra-eu, făcut din amestecuri al atâtor euri eterogene, care ține de forța și frumusețea expresiei artistice.

O carte, ea însăși o artă, în întregime – nemapomenitul joc, în salturi de emoții bruște și continue – într-o armonie complexă, o sensibilitate rafinată și în multe direcții.

Am putut să respir cu mintea, preocupată de „acele imagini multe dintr-însele bobârnacuri metaforice“, cu șoșoni de extaz parabolic… spre zări epileptice.

Ceea ce scriu se datorează întâmplării unei liniști de vară la moșia Gâlceștilor, sub nucul maiestuos, încercând, cât de cât, poezia din Măiagul Gorjului, forfotind prin gropile/ unui viitor devastat/ de iluzii (urmează)

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „liberi/ să levităm prin golul/ vrutelor și nevrutelor“

Acolo nu mergi de bună voie (2)

Cu durerea în labirintul nepăsării

Mă gândesc la legile omenești, dacă mai există, atunci când îți abandonezi semenul pe holurile spitalului pentru că ți s-a terminat programul de lucru.

Doamne, ce oameni! Mașinării defecte. Tot mai defecte. Inumane. Funcționînd contra cronometru. Neînțelegând din afară ceea ce se petrece înăuntru. Cu ochii pe ceas, cu gândul de a ieși din tură.

Peste tot aceeași priveliște: trupuri chinuite, chipuri aproape stinse, nesfârșite tristeți, disperări, mizerie. Oameni cu privirea undeva, spre un orizont nedefinit. Care nu mai au nimic decât speranța. Cei mai mulți trec prin asta. Se vindecă. Alții...

Pentru a rezista în labirintul durerii au nevoie de multă răbdare. Sau de o mână caldă, chiar peste program.

Nu știu dacă doamna Baciu va reuși să se recupereze, dar simt că a lăsat ceva în urmă. Ceva la care se întoarce mereu. Zâmbindu-i Curtișoarei din poveste, sau poveștii lăsată pe pragul copilăriei.

Eli Gîlcescu

Acolo nu mergi de voie

Pare înspăimântător de la intrare. Oamenii vorbesc între ei pe șoptite. Fiecare cu durerea lui. Ca atunci când cuvântul obosește prea repede.

Doamna Baciu e de prin Gorj. De la Curtișoara.

Deodată, parcă ceva a tras-o spre acolo, pe drumul copilăriei. Cu gândul la cuferele pline cu macaturi, chipul se luminează din ce în ce mai mult. Pare că nu mai are nevoie de altceva, îi sunt deajuns amintirile, singurele care o fac fericită. Și graba să-mi povestească tot. Despre fiorul sălciilor, al nucilor groși și al mușcatelor de la fereastra casei părintești.

M-am mirat de câte știa. Despre locurile unde era atât de aproape de Dumnezeu, iar cerul un întreg... Uneori privind-o, o umbră peste frunte îi atingea sufletul, înnourat de lacrimi. O boală ascunsă sau rătăcită care nu putea izbucni. Dumnezeu i-a dat-o și trebuia s-o îndure.

Durerea pe care nu putea nici s-o înțeleagă, nici s-o îndulcească. De unde această durere? Doar surâsul bolnăvicios, acea contradicție dintre ieri și azi, dintre putere și slăbiciune, o povară de gânduri, într-un loc la fereastră. Pe pervaz, o plasă de medicamente. Amărăciune și durere. Și prăpastia de timp dintre noi. Sau singura legătură. Cu nume de legendă: Curtișoara. Care îi ținea tovărășie uneori. Drept mulțumire.

Eli Gîlcescu

Aici am învățat să fiu (horribile dictu!) eficient

Puține lucruri știm cu certitudine – nu știm, de pildă, dacă suntem chiar deștepți sau proști sadea, nu știm cât suntem de ghinioniști, ori dacă deșteptăciunea nu e ghinionistă – astea-s lucruri schimbăcioase – dar știm când suntem îndrăgostiți și când nu. Oricât de bine ne-am ascunde de noi înșine, știm cu o nemiloasă certitudine când nu mai iubim – și nu știm de unde ne vine cunoașterea asta, pe care slaba-ne natură o pune iute în cârca vreunui zeu. Pe mine mă mână o sete de viață, de experiențe, de prospețime, pentru care am plătit prețuri mici.

Călin-Andrei Mihăilescu

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-5144728-calin-andrei-mihailescu-romanii-pierdut-toate-domeniile-afara-ceea-numeste-grai.htm

Prefer dioptriile mele (George-Ștefan Niță)

Cu toate astea, scriu poezie cu o frică de ridicol imensă (încă îmi lipsește curajul, asta e!). Stau cu piciorul pe o pedală de frână imaginară și încerc să spun ce văd fără patetisme și drame inutile. Să transmit ce vreau să transmit și s-o tai de acolo.

George-Ștefan Niță