Așa ne trece poezia

„A mai trecut un an, s-a mai topit o toamnă... orologiul bate tot mai greu“ în mijlocul acestui azi atât de prolific, „trecut în calendar, când retoric ne întrebăm... ce am lăsat în urmă...“

Trebuie să privești lumina constantă, pe pagina acestui volum de versuri, trebuie să fii măcar cu un gând înaintea poetului, pe chipul plin de sinceritate la întâlnirea cu marea doamnă a Artei conversației – atât de prețuit momentul, unic în felul lui, când poetul, purtat de dor, în căutarea unei armonii interioare – eternă așteptare, poveste fără sfârșit, pași spre Ea atât de frumoasă și triumfătoare ...

Iar versul, străbătând nemărginiri, drumul poetului care gândește să se reverse neîntrerupt... poetul care se agață de iubire, mai aproape de cer, în ciuda neputinței de pe pământ, poetul care-și împodobește Templul cu un „zâmbet colorat cu flori“ până-n adâncul lui...

Mereu în așteptare, Poetul trăiește cu iubire, cântă iubirea ca o floare de păpădie, iubiri vetuste, matematici împosibile, tristeți de iarnă, lacrimi, viață de coșmar, ca o ruletă, greier răgușit, ieșit din iarnă, liniște infantilă – totul e nimic fără visul cel țesut în pânză de iubire, magic – Templul Devenirii Noastre... tristeți, stări, vise, renașteri dincolo de iubire, tot iubirea care vindecă omul, cel care pășește modest, poetul fericit, dăruind un sens vieții, cuprins de o mare liniște sufletească, poetul de azi, care a întins punți de cuvinte, pasiuni, efecte, iubiri și toate parcă vin și dintre-ale noastre...

O carte care ne îndeamnă s-o citim, s-o iubim... și poetul Ion Țoanță, cu bucuria de a-l fi cunoscut.