Ninsoarea ninsorilor

Să nu-mi ceri prea multe lămuriri despre ceea ce urmează. Vei fi surprins de ceea ce voi încredința acestei pagini – prea îngust locul – și încercarea de a te atrage pe „țărmul orbiei... între văzutele drumuri și nevăzutele spaime... transformându-mă instantaneu într-un urlet de mesteacăn tăiat“. Vremurile sunt și ele înguste; tot mai puțini se strecoară, tot mai puțini ascultă cu auzul inimii, tot mai puțini se vor opri la ceea ce încerc să scriu despre o carte surprinsă într-un decor poetic al Vremii, „fără să știu că-n candela privirii se face frig și tac cei ce-au murit“.  Autor cunoscut... Încerc doar, să te călăuzesc spre el, „să știi cum stă treaba cu tine și cu lumea ta bălegoasă...“.

Chiar dacă „rândurile acestea scrise cu sânge pe-o umbră străină de șoaptă“ – traseu dificil și felul cum despică versul în patru, întrec „nu sunetul pietrei lichide a țărmului vechi ci un fel de spumă a zilelor în care mă scăldam fără să aud glasul unei Ilene...“, fiind încrezător în demersul poetic, hrănindu-te, pas cu pas, surprinzând perfecțiunea, strălucirea și frumusețea, atât de subtile.

Apare în poezie imaginea sacerdotului reflectată în oglinda uitării, „urmărit... viu sau mort de-a lungul și de-a latul marii câmpii“, ajuns la lumea nașterii și a morții, cu atâtea chipuri „mai puțin bântuite în urma lor algele brune sufocă memoria verii de taină“.

Ți-am spus de la început cât de îngust e câmpul cuvântului meu... Dar autorul erudit, inspirat, acordă durată, permanență și continuitate esenței acestuia, izvorul, unicul, „la răscrucea dintre noi și amintirile noastre... ca și când toate acestea nu ar fi fost de ajuns... peste fostele noastre trupuri... ce strigau inutil a primejdie“.

Nu-mi cere mai mult, fiindcă mai mult nu se poate rosti prin cuvintele „care bântuie prin deșertul fără sfârșit unde doar memoria pietrelor mai este intactă dar nimeni nu știe până când“.

Te las să-l descoperi, să-l cunoști așa cum merită, pe autorul celor patru veri ale Apocalipsei, sub mușcătura fiarei, ca și când aș ucide  cântecul rânced al ploii, călărind cerbii tăcerii... mai aproape de lumea sensibilă, întindere fără sfârșit, recunoscându-i durata, și în inimi să așezi „Sacerdotul... ce urlă spre numele noastre știute și doar niște vagi urme de țipăt încrustate în ochiul meu cel scurs de privire mai țâșnesc către...“ poetul George Mihalcea cu admirație, prețuire și prietenie.

Eli Gîlcescu