Știi care sunt cele mai frumoase poezii?

„niciun poet n-a spus:
asta e mai frumos
decât putea vreodată fi  (Alexandru. V. Dan)

Cele despre care crezi că ai fi putut să le scrii și tu, cele în care intri în armonie cu autorul, cu însuși sufletul acestuia, și când îți dorești să-ți fie un minunat prieten, pe care să-l poți suna. Numai că prea rar (sau aproape deloc) se întâmplă. Ai fi dorit atunci, măcar o dată, să-ți zâmbească, fie și din colțul buzelor (ca bunica când voia să-și ascundă îngândurarea), să te simți în apropierea lui la fel de liberă ca în preajma cărților, să aștepți să se întâmple totuși ceva, să fii în căutarea acelei poezii care să te ajute să retrăiești încă o dată fiecare zi dispărută, de dimineața până seara...

Uite, așa se întorc cocorii!

Ne-a ieșit înainte cu cel mai frumos cântec, ne-a zâmbit, ne-a îmbiat cu poezie, ne-am strâns mâinile, ca niște prieteni vechi, ne-am privit cu bucurie, acea bucurie a regăsirii... și cântecul lui a prins a curge dinntr-o poezie în alta, a prins a se înălța sub primii luceferi. Parcă pământurile și cerurile fremătau de drag, pentru că tot ce se vedea și se auzea era de fapt din sufletul lui slobozit printre prieteni. Și a cântat Adi Beznă, și încet-încet, cântecul lui a prins viață în inimi, din înălțime în înălțime,iar glasurile au strâns bucurii, tristeți, iubiri laolaltă. Și dacă m-ai întreba cine a săvârșit și desăvârșit acest spectacol, acest cântec despre oameni, cu oameni, l-aș putea atribui fiecăruia dintre cei care au fost acolo, în întinderea sufletului, din așa depărtări, să auzim cum sună cântecul și poezia iubirii de ieri, de azi, ca un descântec de lună din vechile povești. Se știu, se cunosc... Sunt oameni care săvârșesc lucruri incredibile, oameni fără patimi, care au în ei geniul căutării drumurilor spre oameni, și odată ce l-au găsit, se prind a-l colinda de jur împrejur, a-l întreține încet, cu migală, dând fiecărui popas armonie și strălucire pentru că arta adevărată nu a avut și nu va avea nevoie de nume. Important că ne-a adunat și necontenit se va întoarce acasă, iar noi cu sfială, ne vom pleca în fața măreției unui suflet de poet.

Mulțumesc, prieteni!

Mulțumesc, Adi Beznă!

Cu lupii laolaltă

        Sunt oameni care săvârșesc lucruri incredibile, oameni fără patimi, dar au în ei geniul căutării drumurilor spre oameni, și odată ce-l găsesc, se prind a-l colinda de jur împrejur, a-l întreține încet, cu migală, dând fiecărui popas armonie și strălucire. Cu cât căuta mai mult, cu atât își  sporea bogățiile, din înălțime în înălțime, în întinderea sufletului, mereu cu gândul acasă (cum îi place să spună) printre prieteni, unde miroase a toamnă dulce, iar Poiana lui Mihai îi ține încă ecoul, mereu în așteptare – darul clipei – din așa depărtări, ca un descântec de lună din vechile povești, și ne adună să auzim cum sună cântecul și poezia iubirii de ieri, de azi...

Bine ai venit, Adrian Beznă!

Gaudeamus - Cum lansezi un debutant

„În mulțimea cărților care apar la tîrgurile de carte, debutanții pot avea ghinioane de tot felul cînd își lansează cărțile, chiar dacă volumele cu care ies prima oară în lume sînt excelente. A scăzut curiozitatea cititorilor față de debutanți și nici solidaritatea de breaslă a scriitorilor față de noii-veniți nu mai e cea de odinioară, asta de parcă n-ar ajunge precaritatea condiției de scriitor în ultimii ani.

O carte de debut e un miracol.“

Gaudeamus - Cum lansezi un debutant | Cronica zilei | Radio Romania Cultural

Descoperindu-l pe Dan C. Mihãilescu

Nicidecum un peregrin necunoscut. Printre tineri, șocând și răsplătind cu bunătate trupa formală și informală de la Colegiul Național „Tudor Vladimirescu“ din Târgu Jiu, cu mărturisiri și îndemnuri care mai de care mai înțelepte și care i-au fost aproape pe tot parcursul vieții, i-au determinat împlinirile și bucuriile de la străvechiul îndemn delphic – „cunoaşte-te pe tine însuţi” până la nelipsitele devize lipite pe pereți: „ajunge zilei răutatea ei”, „nimic prea mult”, „fiţi buni“...

Călătoria alături de Dan C. Mihăilescu a fost o revelație. Deși era pe meleagurile brâncușiene, pentru care are motive serioase și temeinice de a fi mândru,  „Citadela cărții“ și-a deschis porțile cu arome alese special pentru colecția personală de carte, s-a integrat rapid în familie, a preluat rolul de gazdă, conducându-ne în lumea ce-i aparține, cea cu amintirea mamei, cea dragă, și azi, „profund dator“, mereu dator... mama care-l îndemna „să se ridice și să se salveze“ (parcă îi aude și azi îndemnurile de atunci, încă îl motivează), dar în același timp, de partea cealaltă, marcat de cei cinci tați care nu au recunoscut în copilul de atunci, viitorul critic, istoric de mai târziu...

A povestit pe nerăsuflate despre copilărie, despre întâlnirea cu Tania și corespondența lor zilnică, despre „cum s-au construit împreună emoțional, moral și cultural“, despre natura binecuvântată, despre cărți, despre multe cărți, despre moraliştii lumii, de la Epictet, Marcus Aurelius, Seneca, la Pascal, Montaigne, Chamfort, La Rochefoucauld, Leopardi, până la Nietzsche...

Apoi, copleșit parcă de numărul mare de poeți și de ecoul poemelor (daruri de suflet),  a atins „Sărutul“. Cine s-ar fi gândit că, pe lângă toate, în pelerinajul său în noaptea de poveste, când ne-a adunat să ascultăm, să cântăm, să visăm, el, omul cu vocație și cu acea sinceritate care te înmoaie, cu acea inteligență care înalță și cucerește – omul făcut din „n“ pasiuni, întâlniri – va ține între palmele sale poezia iubirii, alt urcuș în lumea aceasta, schițând un zâmbet de mulțumire... și lângă omul acesta am stat o clipă, clipa de lumină, până când va zăbovi, până când

Eli Gîlcescu

(Foto: Centrul Europe Direct Gorj)

Poveste de duminică

Povestea a început la Carrefour Târgu-Jiu unde a reușit să convingă sunetele care veneau din altă lume, deasupra realului, să împreune „cumințeniile“ pământului, până începeau a visa la adevărata minune a omului, cântecul lin și simplu din care s-a inspirat și Brâncuși.

O duminică printre prieteni, oameni de rând, tineri, părinți și bunici, liberi, atât de liberi între casele gorjenești de la Muzeul Arhitecturii Populare de la Curtișoara, cu încă și încă o cântare, și nu i-am găsit vreo vină când își dezmierda fiecare taraf într-un fel special...

Ne-a făcut să uităm pentru o vreme de griji și oboseală, ne-a purtat de grijă, așa, după pofta inimii, și ne-am îngăduit a-i primi lecția, mai ales când se uita împrejur și căuta loc unde să lase pe fruntea veșniciei, pentru a colora ziua și fiecare clipă, doina ce nu se schimbă

De bucurie, de nevoie, de mulțumire, vorbea despre scrieri, despre vină, suferință, valoare, despre durere și brandul de țară, despre prieteni și chemări, despre evoluții, dar mai ales despre glasul inimii care pornește din suflet și care îmbrățișează cu suflet…

Atât de aproape de oameni, dând vieții un ceas de sublimă trăire, peste tot, dar nicări, peste tot lumină cu rost și vreme de a hori, peste toate o doină, o învârtită (dacă mai ții de ele), cu fluier din fluier, cu glasul lumină pân’ la ’naltul cer...

De atunci am rămas într-un ceas al iubirii, al reînnoirii simțirilor subtile, cele care pătrund și nu se desprind ușor... Am rămas în  duminica de ieri, un ieri printre oameni, pentru oameni, și pentru această întâlnire-surpriză, mulțumesc din toată inima, Grigore Leșe!

Înaintea timpurilor (minicronică de cititor)

„DORINȚA“ de Silviu D. Popescu

Poate că e vorba de o colecție de instanturi – o ficțiune – cu un metanarator într-o nesfârșită joacă prin anotimpul iubirii, intersectat de planuri paralele, existențiale, iubiri care trebuie să se întâlnească, să se evite, „destine care se fac și se desfac“, vieți care încep, altele se termină

Sau despre consumatorii de lotus, de fiecare dată altă poveste, alt decor, alte tulburări, îndoindu-se de Teoria corzilor

Când totul se întâmplă în „orașul de suflet care mereu suie și coboară“ (îmi amintește de drumurile sus-jos dinspre clinica de neurologie și celelalte clinici de inimă, de...) nu știu cum mai sunt băncile... tot colorate? Sau să fi fost în Timișoara, „orașul nou, încă nedescoperit“

Unde îl vei întâlni pe Andrei „aruncat într-un imaginar vâscos... sub luciul cald al stelelor unei nopți de vară“, căutând mereu repere în Cristina care nu e Cristina, în GPS-ul care este în eroare, în Ana, femeia „ivită într-o seară de iunie“, care l-a marcat la un moment dat, în Roxana o iubire de-o vară, în Elena femeia misterioasă...

Cred că te-am motivat... iar cu o exclamație de entuziasm, merită să-ți pui și o dorință,  până  vei întâlni „sub cerul de iunie, îmbrățișați și goi, doi nebuni și restul lumii...“

https://cenaclulcolumna.wordpress.com/2015/09/13/sedinta-cenaclului-columna-la-serile-la-bradiceni/

Caietele „Columna“

https://cenaclulcolumna.wordpress.com/2015/09/11/caietele-columna-numarul-4-2015/

A apărut revista Caietele „COLUMNA“ (revistă trimestrială de literatură și artă) Nr. 77 – 4/2015

În acest număr semnează Ileana Vulpescu – „Adolescentă pe viață“ (pag.44), Gheorghe Grigurcu – „Pe marginea unor interviuri“, Valentin Tașcu – „Brâncuși între Hobița și Uranus“, Eugen Evu – „In memoriam OCTOGENARUL Gheorghe Șora“, Ion Popescu-Brădiceni – „Mirajul literaturii și demistificarea lui“, Ion Trancău – „La prima lectură“ (Un itinerar critic biobibliografic), Nicolae Brânzan,Theodor Codreanu, Nicolai Mazăre, Alensis De Nobilis, Andrei Novac, Vasile Ponea, Florentin Smarandache, Mihai Ungheanu, Antigona Grecu, Bogdan Pârvanu, Daniel Popa, Anca Srobu.

La secțiunea poezie îi întâlnim pe Mihai Amaradia, Mircea Arjuna, Gelu Birău, Ionuţ Caragea, Radu Cârstoiu, Ion Căpruciu, Adrian Frăţilă, Genţiana Gabriela Groza, Constantin Marafet, Simion Felix Marţian, Mariana Cornoiu Popeangă, I.D.Sicore.

Secțiunea proză este semnată de Paula Adriana Cozian, Ion Gociu Nelly Gociu, Lazăr Popescu, Silviu D.Popescu,  Viorel Surdoiu, Al.Florin Ţene.

Pentru cei interesați de carte, „O poveste întâmplată în Timpul florilor de maci“ (minicronică de cititor) și o miniprezentare de autor Margareta Anton (pag.45)

Cărți de la „Serile la Brădiceni“

     Cărți cu unic sens, sensul nobil al cuvântului; unele premiate, altele prezentate într-un spațiu liric, deschis – un fenomen dintre cele mai originale și mai vii – comentarii, replici, muzică, artă adevărată, cu oameni frumoși, tot mai adânciți în mișcarea poeziei, mereu la înălțime, mereu nouă.

În limba poeziei de acasă

„Cât poate redobândi un om într-o zi?“

Poate că tot atât cât poate iubi poezia întru har și spirit, între limite și spații, cu tăcerea vorbele rare, și cu sentimente de venerație, în mijlocul acestei grabe, o icoană și pietrele de drum, într-o altă poveste fără sfârșit (doar ceața mai stânjenește, sau visul intens), fără cuvinte fără culori, în cel mai frumos spectacol al timpului, cu „oamenii priviți, ascultați, întâlniți, citiți, lăsați în urmă sau visați“, doar ca să atingă „țărmurile celelalte, acolo unde numai vraja șamanică poate intra“. 

A învățat din copilărie să se întrebe și să se mire, lucru pe care îl face și azi cu același entuziasm în singurul loc care este un fel de „acasă” primordial, casa bunicilor ei din Gorj, din satul Plopu, unde a crescut și unde a învățat să scrie și să citească și de unde a învățat să privească lumea, unde revine în fiecare an și speră ca într-o zi să devină un centru cultural și de creație.

Mulți oameni au intrat în viața ei, într-un mod absolut surprinzător, uneori chiar providențial, oameni pe care i-a întâlnit numai o dată, în spații diverse și aceștia vor fi mereu importanți pentru scânteia pe care i-au adus-o, scânteie care ține tot de misterul și surprizele vieții, de inedit, de speranță și frumusețe. 

Emilia Ivancu, „prea concretă ca să fie o iluzie, prea puțin reală ca să fie un personaj deosebit venit din afară, este o fantomă născută din lumea pe care a creat-o, prelungind-o, căci are aceeași substanță cu ea, restructurând, totuși, statutul ontologic al ființei: a fi pentru Emilia Ivancu înseamnă a fi în limbajul sau în limba poeziei“ (Zdzisław Hryhorowicz), înseamnă a trăi înalt, intens, adevărat, pentru a deveni ea însăși, nici exagerată, nici întârziată, „nici afiliată unei grupări, doar argumentată de iluștrii critici, cărora le datorăm relevarea personalității poetei, „originalitatea indiscutabilă, nu numai în contextul generației tinerilor poeți, ci și în contextul literaturii române“ (Daniel Cristea Enache).

Îngăduiți-vă câteva clipe în preajma acestui volum de poezie „Șamanii și poeții“, suficient ca efectul Ivancu să se  declanșeze, dincolo de istorii și alte orgolii, cu inteligență și rafinament, cu aceeași privire jucăușă, cu același zâmbet subtil, stabilind legături, corespondențe, evoluții, într-o spontaneitate și simultaneitate aproape de neimaginat, poezia, în locul care i se cuvine de drept... în afara metatexturii, nesemnificativului, nonvalorii.

Ape adânci

„Știi... ce înseamnă să te scoli într-o dimineață frumoasă și să deschizi soarelui din ziua aceea porțile inimei ferecate, să lași lumina să alerge prin ungherele stăpânite numai de tainele umbrei, să desprinzi încet răcoarea cu boarea călduță, să ștergi mucegaiul, să usuci umezeala, să întorci fețele sufletului încet spre dogoare... și iar să ți se închidă deasupra lacătul singurătăței, gerul părăsirei și apa moartă a uitărei, înăbușind focul supt pânzele ude... și să mocnească iar subt frig căldura abia desprinsă din flăcări ? !“ (Hortensia Papadat-Bengescu)

Clipa unui vis

„Un ceas de viață înseamnă cât o viață de vis.“

Citeam…

Ce poți să faci în tren când te întorci de la un târg de carte?  Citești, scrii, și te bucuri de toamnă, de culorile ei. Sau privești oamenii, strânși unul lângă altul, îi asculți…

Fericit, așa l-am privit pe cel care fredona un cântec neuitat, și încă viu… „De-ai fi tu salcie la mal... m-aș face râu la umbra ta…“ Mi se părea că aud iarba timpului peste clipa de atunci, când încă chemare, și zbor, și reazăm, și glasuri de care nu te desparți niciodată. „Sunteți…?“. întrebă, în timp ce mă depărtam de mine, ca un fel de scuză dulce, copilărească, și în lumina reflectoarelor, sub un petec de cer, acolo, ea, inimă de artist, rostind rugăciuni uitate, cânta și o priveam în oglinda visului. Fragilă și puternică. Aveam impresia că mi-am pierdut chipul, dar nu.  O așteptam, o mai aștept, retrăind povestea peste vremi, pentru noi.

Sunt sigură că cineva și-ar aminti, acum, și ar exclama: „Ce vis!“ Niciodată, poate, n-am trăit, ca atunci, un ceas atât de frumos, și poate că niciodată nu au fost atâtea inimi deschise în așteptarea altui cântec așezat în înflorire.

Iar călătorul anonim, omul care a transformat călătoria într-un spectacol, poate o va întâlni într-o altă clipă, clipa unui vis adevărat, cu oameni care vor pune câte puțin din ei într-un zâmbet, în calea ei, în umbra ei, un câmp de flori

Eli Gîlcescu

Puntea

„Am deschis ușa spre altă lume,

Unde nu mai am trup și nici nume.“

(Ovidiu Mihăilescu)

Punte fără sfârșit… doar numele scapă din frâie, precum ziditorul, nume sortit sub toate formele, cu toate simțurile unei vitalități exuberante…nume care se revarsă în cascadă; îndrăgostit de scenă, mereu o lume a lui, „dincolo de ziduri, de ferestre cu grele obloane, de vorbe, lozinci, șabloane, zeci de visuri, pierdute duminici, acadele, baloane și flori, inși guralivi, gură-cască, bâlciul cu corturi de rouă…“ și „Cântece de trecut puntea“… 

Eli Gîlcescu

Lumina din adânc

                              „Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc“

Clara Mărgineanu

În ce loc, în ce zi, pe neașteptate, vara să alerge, să întoarcă clipe, destine și câteva gesturi uitate, cele care însuflețesc „atunci când fantasmele capătă trup și lumină“... și timpul trece, și anii zboară, și locurile se ocupă, și ce de întâmplări să fie un cântec de mulțumire, să fie un sărut

Eli Gîlcescu

Antologia ”Sărutul”, volumul II - Agentia de carte

Antologia ”Sărutul”, volumul II - Agentia de carte

O poveste întâmplată (minicronică de cititor)

                  „Și roșul nu mai arde, doar plânge.“

  (Margareta Anton)

Reușind să transforme în realitate cele mai ascunse plăsmuiri ale imaginației, să se împotrivească imboldului firesc, unul către altul, până în clipa în care scrisorile pline de iubire deschid ușa secretă a inimii – o permanentă tentație, o furtună de emoții periculoase, o  procesiune de chipuri, încordate. Iluzii. Povestea ei, mai mult decât omenească, a lui, mai mult decât rațională sau poate mai puțin, din vreme în vreme, ca o vară nedreptățită, mereu în așteptare în întuneric și tăceri.

Pentru cititor, greu de îndurat suspansul printre florile de cireș, amintiri care plutesc încă în orașul interzis, acolo unde revin ploile cu soare, recorduri și ele în defilare, sub pașii care împung rădăcinile eliberate de ură, invidie, răzbunare. Rădăcini tulburate de foșnetul pașilor Edinei (și ei interziși) în Timpul Florilor De Mac, fără promisiuni, doar pe lângă iubire. Și când spre ea se-aruncă, fără răspuns, pentru prima oară, acel strigăt deznădăjduit, într-un joc neînțeles, veșnic treaz, cu amurguri triste, va exista mereu Philippe, o blândețe așezată peste nopți de rugi, de doruri zbuciumate, de lacrimi care au implorat tăcerea să vorbească viselor schilodite de atâta „interzis“. Un Philippe năruit sub lințoliul de frunze, de liniști, ca un dangăt de clopot, ecouri. Un Philippe prin câmpurile cu maci. Iar Edina, plutind în derivă, mereu la banca de la fereastra altui timp. Edina sub salcie, ascultând o altă poveste de fantezie și  imaginație,  o altă „privire“ care s-o întoarcă la „căldura amintirilor reînsuflețite“, o altă bucurie, un alt vis de margarete, într-un sublim poetic, la hotarul nesfârșit al iubirii.  Un vis cu aripi spre sărutul din infinit „cu dor de roșu și cu verdele ce-i dă răgaz, cu țipete de metale obosite, învinse de rugină“. sărutul altui veac.  „Melancolia adolescenței, melancolie pe care adesea o purtăm cu noi toată viața...“ (Ileana Vulpescu, Adolescență pe viață, fragment din prefața acestui volum).

MINIPREZENTARE AUTOR

Margareta Anton, născută la Cisnădie, județul Sibiu, doctor în Educație Fizică și Sport din anul 2003, conferențiar la Facultatea de Educație Fizică și Sport, Universitatea Ecologică București, artist vizual, Uniunea Artiștilor Plastici, scriitor. Publică în anul 2001 romanul „Anestezia străzii”, Editura Smart, și în anul 2015 „Timpul florilor de mac“, cu un text argumentativ și semnătura distinsei scriitoare Ileana Vulpescu.

A obținut în anul 2015 diploma de Ambasador al orașului Amiens pentru două lucrări de pictură: „La Somme“ și „Catedrala din Amiens“.

Mai are în palmares numeroase diplome de merit, de excelență, acordate de Ministerul Educației Naționale, pentru publicarea unor cărți de specialitate, articole la sesiuni de comunicări științifice internaționale și naționale, în reviste de specialitate.

A participat la Campionate Mondiale, Europene, Balcanice și Naționale la categoria masters – aruncarea suliței, unde a obținut medalii de aur, argint și bronz.

Eli Gîlcescu

Dincotro amintirile...

      O altfel de poezie, și timpul neprevăzut, uimitor, pregătitindu-i cartea cea de mult citită în locul cu bucurii de ieri, cu zbucium cu tot, cu povestea nemuritoare, despre sacrificiu și devoțiune, despre  vise, depărtări, amintiri... și toate cu recunoștință, alături de cea mai frumoasă scrisoare, acolo, între scrieri și scriitori, azi, semnată Valentin Chepeneag. 

Eli Gîlcescu

Nici cărțile nu sunt singure de Paști

O amintire printre amintiri.... atât de vie... Cine ar fi crezut! După atâta timp, cineva și-a amintit de prima iubire (editorială), iar cuvintele (nu știu dacă e bine să povestesc toate acestea), parcă vin dintr-un vis, cuvinte nefiresc de calde, care țin înadins să mă convingă că există cărți care păstrează imaginea iubirii-miracol, cărți care încă strălucesc... cărți care ne privesc de dincolo, libere  într-o clipă de tăcere, de liniște, de bucurie, de recunoștință, de adevăr, de Înviere...

„Am fost invitat azi la o lansare de carte... Și uite așa mi-am amintit că nu i-am mulțumit niciodată cum se cuvine persoanei care mi-a acordat atât de mult credit și față de care nu m-am ținut de promisiunea de a scrie mai mult în continuare, la fel cum nu am reușit niciodată să conving una dintre muze că a fost sursa de inspirație... Ar fi trebuit să fiu mai puternic decât șoaptelor răutăcioase atunci... Dar le mulțumesc acum încă odată! Mulțumesc Elisabeta Gîlcescu! Să mă ierți M.N/ pentru „tag“... Iar prietenilor mei, dacă găsiți pe undeva volumul acesta, știți ce trebuie să faceți...“  C.I.

O fereastră deschisă spre lumină. Mulțumesc, C.I.

Mulțumesc, Emilia, pentru lumina din suflet în preajma Sfintelor Paști, Și ce bine ne este când ne suntem aproape, oameni dăruind oamenilor clipa de miracol, pe neașteptate… ca o poveste, prin lume de mirări, cu inima deschisă, în sufletu-i, lumina toată

Eli Gîlcescu

Aprilie 2015

Timpul fără de timp

 Plouă cu daruri dintr-un plan profund, al meditației lirice, Ab inițio – „un început ce nu devine apus nicicând, ci veșnice migrații, aglomerări de mii de constelații“.

Uneori durere, apoi bucurie, puritate și candoare (acea simplitate care cucerește cititorul, iscodindu-i toate cătunele, toate „arderile intense“ și sunetul fiecărui sonet („trezindu-l ca-ntr-o sfântă înviere“)  Anatol Covali, într-o atmosferă de binecuvântare duioasă, discreție și ținuta sobră, cu întreaga zestre de sensibilitate, reușind un vers mereu proaspăt, „întinerit c-o floare la ureche“, cu o mare intensitate a expresiei, „poetul care sosește și pleacă mereu întru regăsirea-i... zidește și surpă neobosind până la ultima cupolă a mânăstirii din suflet“ (Radu Cârneci, prefață – Sonete alfabetice).