Doar azi, în fiecare azi

Când diminețile, tot mai departe, se prind în căderi de un cuvânt, de o aripă de cer, de „iubirea ca semn...“, o clipă a durerii (cum nu s-a auzit vreodată), să nu mai pricinuiască „nici vătămare, nici moarte, nici nerodire“ – clipa împinsă pe o margine de stea, când tăcerile întomnează – încă se împotrivește cu milă, prea multă milă... Doar ecoul, lăsând un vid în loc, își mai caută cuibul acela neguros. Doar azi. 

Eli Gîlcescu

Nimic n-ar fi, nimic n-am fi

 „Se lasă cu ploaie, nu latră câini, nunți nu mai sunt, nici cântec, sterp e pământul, pruncul nu saltă în pântec... e toamnă iar“ (Ionita Corina Claudia)

Lepădatu-s-a de ea, doborând-o, mâniatu-s-a, milostivind-o, arătatu-s-a cu asprime, adăpostind-o întru harul scrisului. Pentru că mâna îi era mai întreagă decât iubirile, spaimele, dorințele. Nimic n-o putea întoarce de la semnul spre care se îndrepta, nesocotindu-și trupul zguduit și revoltat de durere, mereu înspăimântat pentru fiecare azi, mai aproape „sub cer, cu dragoste, pe viață“, mai aproape de mare și pământ, mai aproape de Dumnezeu – singura fericire visată întru apropiere de oameni, întru prietenie și iubire – un spectacol chinuit al vieții.

Trebuia să-i ascult glasul înfundat de durere, strigătul mereu în întuneric, să-i răsfoiesc acest jurnal în debut, să fiu față în față cu „Îngerul sălbatic“, să-i simt sufletul încercat, cu sânge de învingător, să aflu de ce tremură acest pumn de senin care caută, aici pe pământ, rugăciuni, să-i fie zori și soare, deschise brațe, pretutindeni iubiri (Va urma)

Eli Gîlcescu

Dimineață dulce

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor, nu ca un deficit de sensibilitate ci ca o alternativă esenţială la golul lumesc, la marinul balcic, răsfăţat în ,,clopote de lumină”  proverbială.

       Are curajul să ţină la respect şi să sfideze metaforele cotidiene, să pună preţ şi presiune pe rafinamente . Are blândeţe lirică. Are tentaţii brutal de tinereşti, deloc spontane. Pare antrenată să poarte semne demontabile, cu arome de vineri  şi filoane de compromitere poetică.

       Unii cred că poetul Gîlcescu este ireal, dar,  ,, patimile dulci” de   reprezentare româneacă, s-ar putea să ,,inventeaze poveşti” şi să împiedice versul ,,scăpat din rugăciune” să  ademenească vremuri de austeritate pură.

       Planetară şi periculos de dulce, pentru numele lucrurilor, surprinde momentele cheie şi realizează stări de graţie,  fulguraţii cu derogare, cuvinte cu însemne explozive, adiacente şi înfoiate solemn de original.

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor cu o viziune foşnitor de strălucitoare.

                                                                Alin BĂLUŢĂ

http://www.gazetademaine.ro/cultura/debutulzilei/elisabeta-gilcescu-este-planetara-si-roteste-uimitor-logica-formelor.html?fb_action_ids=10151899828201014&fb_action_types=og.likes

Și cuvintele

(Ne)întârziate de vânt, de adierile înmiresmate, odată cu primele semne din ce au fost (și trebuie să mai fie) „Seri de Brădiceni“ și „Zilele ARADOS“, asemeni psalmilor dulci, dintru început de sărut și infinit, binecuvântând poezia, dar și poetul, cu iubiri tăinuite, în această dimineață, prin frumusețe, pentru că încă ne putem sărbători, fie și ele, amintirile. Iar oamenii (tot mai rari), cu timpul, revin, fie și cu gândul, pe pajiștea brâncușiană, înaintea multora, cu bucuria „Sărutului“, pentru o bună și dreaptă cunoaștere a sufletului, preocupat de destinul poeziei, de călătoria ei. Iar căldura prieteniei, în preajmă, o clipă și tot într-o asemenea clipă de sărbătoare a poeziei toamnei, în grădina mea, lăsând cuvintele să nu contenească  să se întâmple ceea ce s-a întâmplat.

Eli Gîlcescu

De partea cealaltă a ploii

Este uimitor cum se poate picta prin intermediul cuvintelor, „mai presus de o curgere, ca o naștere din harul ființei“, poezia care îl însoțește în toate și îi conturează mai bine portretul, cum îi putem atinge neatinsele gânduri, cum putem privi poetul, niciodată în contratimp cu cititorul, niciodată străin de conformism, totdeauna cu încântare, admirându-i modestia de filosof, dar și orgoliul de înțelept „spre ființare către ele însele sufletele către reîntoarcerea în fire“.

Și ce frumos sună simplitatea când „tu ești/ eu nu știu de sunt“.

Eli Gîlcescu

Mai aproape primăvara

Pentru că e dimineață, pentru că trebuie să te îmbraci mai bine, mai strâns în hanoracul „zdrențuit“, pentru că noaptea-zi cu gânduri te asediază uneori și se dă la o parte alteori, pentru că plouă, pentru că e ziua ta și trebuie să mergi mai departe, pentru că îți aduce ceva, odată cu amintirile, bucuriile, împlinirile, pentru toți anii frumoși, și buni, și mulți care acum încep, și pentru toți cei dragi ai tăi, la fel, pentru că fiecare gând îți lasă ceva mai mult decât ieri și poate să se întoarcă curând, oricât de greu, dacă nu chiar cu neputință, să adune toată povara deodată, să se întoarcă pentru a lua ce a mai rămas acolo, să-ți dea mai mult curaj, mai multă speranță, mai multă poezie... și pentru că viața te însoțeșțe în fiecare clipă, chiar dacă nu-i șoptești cuvinte de mulțumire, chiar dacă nu-ți întoarce spatele

Îmbrățișări vechi și noi, prieteni!

Eli Gîlcescu – 4 martie 2016

Sub rochia de mătase aurie (minicronică de cititor)

Pentru că-mi place, pentru că am învățat că sufletul are forma tăcerii, citind o carte în debut, acum doi ani – „Tăceri clandestine“ – (S. V.), nimic mai actual, poate intuiția poetică în desfășurare, ca o înțelegere, dincolo de simțuri, mai aproape de rațiuni, de cuprindere totală... Tăceri, multe deschideri, depășind semnele alfabetului poetic, acolo unde era nevoie de locuri acoperite de case, trotuare, oameni, dorul ardea în palmă și învăța să facă cale-ntoarsă. Și iar mi-am amintit de iubire, de primăvară, de prieteni și tot mai greu să scriu, tot mai ușor să-i pierd într-o clipă, îndrăznind.   

Au fost două zile pline, dar în același timp, o chemare „pe genunchii îndurării“ mă zorea „peste orbirea poemelor, pe portativul visării...“ (E. D.), fără scăpare, simțeam cum pe neașteptate totul trecea, totul obosea, ascultând Wagner sau urmărind Happy Funeral, încă mai bântuia moartea la urechile mele, încă... un acord lent și greu îmi prelungea durerea, un acord dincolo de mine, dincolo de inventarul prietenilor, câți nu-mi treceau prin minte, într-un amestec curios de gânduri mărginite și de duh poetic veritabil. Și legăturile nu s-au lăsat așteptate. Au venit dinspre pădurile care întinereau, izbutind să mă farmece cu totul, cu prefăcută nepăsare la flecăreli încărcate de aluzii, de ciudate întortochieri, pădurile esoterice, vârâte în cele mai frumoase poezii, m-au învățat „tainele frigului și deveneau tot mai tinere, iar mâna care mi-a pieptănat părul / și ea întinerea, în timp ce pădurile creșteau, înmugureau umbrele...“ (D. J.).

Iar timpul a cuprins mâinile însetate, „savurând nectar de primăveri efemere“ (E. D.), „săpând mai departe /... / în câmpul cu ecouri...“ (D. J.).

Cu mărturia exactă a poeților: 

E. D. (Eleodor Dinu), D. J. (Diarmuid Johnson) / Emilia Ivancu (traducător), S. V. (Sergiu Vîlceanu)

Eli Gîlcescu