Aici am învățat să fiu (horribile dictu!) eficient

Puține lucruri știm cu certitudine – nu știm, de pildă, dacă suntem chiar deștepți sau proști sadea, nu știm cât suntem de ghinioniști, ori dacă deșteptăciunea nu e ghinionistă – astea-s lucruri schimbăcioase – dar știm când suntem îndrăgostiți și când nu. Oricât de bine ne-am ascunde de noi înșine, știm cu o nemiloasă certitudine când nu mai iubim – și nu știm de unde ne vine cunoașterea asta, pe care slaba-ne natură o pune iute în cârca vreunui zeu. Pe mine mă mână o sete de viață, de experiențe, de prospețime, pentru care am plătit prețuri mici.

Călin-Andrei Mihăilescu

https://www.hotnews.ro/stiri-cultura-5144728-calin-andrei-mihailescu-romanii-pierdut-toate-domeniile-afara-ceea-numeste-grai.htm

Prefer dioptriile mele (George-Ștefan Niță)

Cu toate astea, scriu poezie cu o frică de ridicol imensă (încă îmi lipsește curajul, asta e!). Stau cu piciorul pe o pedală de frână imaginară și încerc să spun ce văd fără patetisme și drame inutile. Să transmit ce vreau să transmit și s-o tai de acolo.

George-Ștefan Niță

Doar azi, în fiecare azi

Când diminețile, tot mai departe, se prind în căderi de un cuvânt, de o aripă de cer, de „iubirea ca semn...“, o clipă a durerii (cum nu s-a auzit vreodată), să nu mai pricinuiască „nici vătămare, nici moarte, nici nerodire“ – clipa împinsă pe o margine de stea, când tăcerile întomnează – încă se împotrivește cu milă, prea multă milă... Doar ecoul, lăsând un vid în loc, își mai caută cuibul acela neguros. Doar azi. 

Eli Gîlcescu

Nimic n-ar fi, nimic n-am fi

 „Se lasă cu ploaie, nu latră câini, nunți nu mai sunt, nici cântec, sterp e pământul, pruncul nu saltă în pântec... e toamnă iar“ (Ionita Corina Claudia)

Lepădatu-s-a de ea, doborând-o, mâniatu-s-a, milostivind-o, arătatu-s-a cu asprime, adăpostind-o întru harul scrisului. Pentru că mâna îi era mai întreagă decât iubirile, spaimele, dorințele. Nimic n-o putea întoarce de la semnul spre care se îndrepta, nesocotindu-și trupul zguduit și revoltat de durere, mereu înspăimântat pentru fiecare azi, mai aproape „sub cer, cu dragoste, pe viață“, mai aproape de mare și pământ, mai aproape de Dumnezeu – singura fericire visată întru apropiere de oameni, întru prietenie și iubire – un spectacol chinuit al vieții.

Trebuia să-i ascult glasul înfundat de durere, strigătul mereu în întuneric, să-i răsfoiesc acest jurnal în debut, să fiu față în față cu „Îngerul sălbatic“, să-i simt sufletul încercat, cu sânge de învingător, să aflu de ce tremură acest pumn de senin care caută, aici pe pământ, rugăciuni, să-i fie zori și soare, deschise brațe, pretutindeni iubiri (Va urma)

Eli Gîlcescu

Dimineață dulce

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor, nu ca un deficit de sensibilitate ci ca o alternativă esenţială la golul lumesc, la marinul balcic, răsfăţat în ,,clopote de lumină”  proverbială.

       Are curajul să ţină la respect şi să sfideze metaforele cotidiene, să pună preţ şi presiune pe rafinamente . Are blândeţe lirică. Are tentaţii brutal de tinereşti, deloc spontane. Pare antrenată să poarte semne demontabile, cu arome de vineri  şi filoane de compromitere poetică.

       Unii cred că poetul Gîlcescu este ireal, dar,  ,, patimile dulci” de   reprezentare româneacă, s-ar putea să ,,inventeaze poveşti” şi să împiedice versul ,,scăpat din rugăciune” să  ademenească vremuri de austeritate pură.

       Planetară şi periculos de dulce, pentru numele lucrurilor, surprinde momentele cheie şi realizează stări de graţie,  fulguraţii cu derogare, cuvinte cu însemne explozive, adiacente şi înfoiate solemn de original.

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor cu o viziune foşnitor de strălucitoare.

                                                                Alin BĂLUŢĂ

http://www.gazetademaine.ro/cultura/debutulzilei/elisabeta-gilcescu-este-planetara-si-roteste-uimitor-logica-formelor.html?fb_action_ids=10151899828201014&fb_action_types=og.likes

Și cuvintele

(Ne)întârziate de vânt, de adierile înmiresmate, odată cu primele semne din ce au fost (și trebuie să mai fie) „Seri de Brădiceni“ și „Zilele ARADOS“, asemeni psalmilor dulci, dintru început de sărut și infinit, binecuvântând poezia, dar și poetul, cu iubiri tăinuite, în această dimineață, prin frumusețe, pentru că încă ne putem sărbători, fie și ele, amintirile. Iar oamenii (tot mai rari), cu timpul, revin, fie și cu gândul, pe pajiștea brâncușiană, înaintea multora, cu bucuria „Sărutului“, pentru o bună și dreaptă cunoaștere a sufletului, preocupat de destinul poeziei, de călătoria ei. Iar căldura prieteniei, în preajmă, o clipă și tot într-o asemenea clipă de sărbătoare a poeziei toamnei, în grădina mea, lăsând cuvintele să nu contenească  să se întâmple ceea ce s-a întâmplat.

Eli Gîlcescu

De partea cealaltă a ploii

Este uimitor cum se poate picta prin intermediul cuvintelor, „mai presus de o curgere, ca o naștere din harul ființei“, poezia care îl însoțește în toate și îi conturează mai bine portretul, cum îi putem atinge neatinsele gânduri, cum putem privi poetul, niciodată în contratimp cu cititorul, niciodată străin de conformism, totdeauna cu încântare, admirându-i modestia de filosof, dar și orgoliul de înțelept „spre ființare către ele însele sufletele către reîntoarcerea în fire“.

Și ce frumos sună simplitatea când „tu ești/ eu nu știu de sunt“.

Eli Gîlcescu