Dimineață dulce

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor, nu ca un deficit de sensibilitate ci ca o alternativă esenţială la golul lumesc, la marinul balcic, răsfăţat în ,,clopote de lumină”  proverbială.

       Are curajul să ţină la respect şi să sfideze metaforele cotidiene, să pună preţ şi presiune pe rafinamente . Are blândeţe lirică. Are tentaţii brutal de tinereşti, deloc spontane. Pare antrenată să poarte semne demontabile, cu arome de vineri  şi filoane de compromitere poetică.

       Unii cred că poetul Gîlcescu este ireal, dar,  ,, patimile dulci” de   reprezentare româneacă, s-ar putea să ,,inventeaze poveşti” şi să împiedice versul ,,scăpat din rugăciune” să  ademenească vremuri de austeritate pură.

       Planetară şi periculos de dulce, pentru numele lucrurilor, surprinde momentele cheie şi realizează stări de graţie,  fulguraţii cu derogare, cuvinte cu însemne explozive, adiacente şi înfoiate solemn de original.

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor cu o viziune foşnitor de strălucitoare.

                                                                Alin BĂLUŢĂ

http://www.gazetademaine.ro/cultura/debutulzilei/elisabeta-gilcescu-este-planetara-si-roteste-uimitor-logica-formelor.html?fb_action_ids=10151899828201014&fb_action_types=og.likes

Și cuvintele

(Ne)întârziate de vânt, de adierile înmiresmate, odată cu primele semne din ce au fost (și trebuie să mai fie) „Seri de Brădiceni“ și „Zilele ARADOS“, asemeni psalmilor dulci, dintru început de sărut și infinit, binecuvântând poezia, dar și poetul, cu iubiri tăinuite, în această dimineață, prin frumusețe, pentru că încă ne putem sărbători, fie și ele, amintirile. Iar oamenii (tot mai rari), cu timpul, revin, fie și cu gândul, pe pajiștea brâncușiană, înaintea multora, cu bucuria „Sărutului“, pentru o bună și dreaptă cunoaștere a sufletului, preocupat de destinul poeziei, de călătoria ei. Iar căldura prieteniei, în preajmă, o clipă și tot într-o asemenea clipă de sărbătoare a poeziei toamnei, în grădina mea, lăsând cuvintele să nu contenească  să se întâmple ceea ce s-a întâmplat.

Eli Gîlcescu

De partea cealaltă a ploii

Este uimitor cum se poate picta prin intermediul cuvintelor, „mai presus de o curgere, ca o naștere din harul ființei“, poezia care îl însoțește în toate și îi conturează mai bine portretul, cum îi putem atinge neatinsele gânduri, cum putem privi poetul, niciodată în contratimp cu cititorul, niciodată străin de conformism, totdeauna cu încântare, admirându-i modestia de filosof, dar și orgoliul de înțelept „spre ființare către ele însele sufletele către reîntoarcerea în fire“.

Și ce frumos sună simplitatea când „tu ești/ eu nu știu de sunt“.

Eli Gîlcescu

Mai aproape primăvara

Pentru că e dimineață, pentru că trebuie să te îmbraci mai bine, mai strâns în hanoracul „zdrențuit“, pentru că noaptea-zi cu gânduri te asediază uneori și se dă la o parte alteori, pentru că plouă, pentru că e ziua ta și trebuie să mergi mai departe, pentru că îți aduce ceva, odată cu amintirile, bucuriile, împlinirile, pentru toți anii frumoși, și buni, și mulți care acum încep, și pentru toți cei dragi ai tăi, la fel, pentru că fiecare gând îți lasă ceva mai mult decât ieri și poate să se întoarcă curând, oricât de greu, dacă nu chiar cu neputință, să adune toată povara deodată, să se întoarcă pentru a lua ce a mai rămas acolo, să-ți dea mai mult curaj, mai multă speranță, mai multă poezie... și pentru că viața te însoțeșțe în fiecare clipă, chiar dacă nu-i șoptești cuvinte de mulțumire, chiar dacă nu-ți întoarce spatele

Îmbrățișări vechi și noi, prieteni!

Eli Gîlcescu – 4 martie 2016

Sub rochia de mătase aurie (minicronică de cititor)

Pentru că-mi place, pentru că am învățat că sufletul are forma tăcerii, citind o carte în debut, acum doi ani – „Tăceri clandestine“ – (S. V.), nimic mai actual, poate intuiția poetică în desfășurare, ca o înțelegere, dincolo de simțuri, mai aproape de rațiuni, de cuprindere totală... Tăceri, multe deschideri, depășind semnele alfabetului poetic, acolo unde era nevoie de locuri acoperite de case, trotuare, oameni, dorul ardea în palmă și învăța să facă cale-ntoarsă. Și iar mi-am amintit de iubire, de primăvară, de prieteni și tot mai greu să scriu, tot mai ușor să-i pierd într-o clipă, îndrăznind.   

Au fost două zile pline, dar în același timp, o chemare „pe genunchii îndurării“ mă zorea „peste orbirea poemelor, pe portativul visării...“ (E. D.), fără scăpare, simțeam cum pe neașteptate totul trecea, totul obosea, ascultând Wagner sau urmărind Happy Funeral, încă mai bântuia moartea la urechile mele, încă... un acord lent și greu îmi prelungea durerea, un acord dincolo de mine, dincolo de inventarul prietenilor, câți nu-mi treceau prin minte, într-un amestec curios de gânduri mărginite și de duh poetic veritabil. Și legăturile nu s-au lăsat așteptate. Au venit dinspre pădurile care întinereau, izbutind să mă farmece cu totul, cu prefăcută nepăsare la flecăreli încărcate de aluzii, de ciudate întortochieri, pădurile esoterice, vârâte în cele mai frumoase poezii, m-au învățat „tainele frigului și deveneau tot mai tinere, iar mâna care mi-a pieptănat părul / și ea întinerea, în timp ce pădurile creșteau, înmugureau umbrele...“ (D. J.).

Iar timpul a cuprins mâinile însetate, „savurând nectar de primăveri efemere“ (E. D.), „săpând mai departe /... / în câmpul cu ecouri...“ (D. J.).

Cu mărturia exactă a poeților: 

E. D. (Eleodor Dinu), D. J. (Diarmuid Johnson) / Emilia Ivancu (traducător), S. V. (Sergiu Vîlceanu)

Eli Gîlcescu

Colofon (sentimental)

Din lumea asta în cealaltă

„Striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine.“ (Psalm 21/2)

Ai ști să răspunzi dacă ți-aș cere să-ți aduci aminte de primul sărut? Sau de prima ploaie albastră, când cu o altă primăvară visând și, ținându-ți răsuflarea, până unde inocența primelor trăiri, muzica și harul celor o mie de motive pentru care vei iubi această carte te vor lua de mână iar și iar, să te audă șoptind toamnei cu tâmplele crispate, rărindu-se în imperfecta lor trezire; toamna făcută să smulgă altă toamnă a poeziei între călătorii – cea care te menține vesel pe dinăuntru, să visezi la ce-ar fi putut să fie nopțile de iarnă, cele de poveste la gura sobei, când aștepți o minune, fulguind înserări, iar vis te petrec cu pustiuri și vieți, ore de răgaz, și un țârâit de greier în penumbra serii să scuture somn, să-ți uiți și făgăduiala din noapte, întâlnirea din vis când în ninsori târzii, încă o iarnă îți fură din zori un suspin, încă povară sub aceeași călcătură de taină, cea din urmă ninsoare, acum, năvalnică clipa în dăinuire, în toate ale lumii, până azi... Până azi, într-un pumn de pământ, primăvara cum te înfrigurează când înfloresc merii, să-i poți rosti dimineții cântec nou cel pe care-l știi pe de rost, când te cheamă mereu dincolo de tristeți, acolo unde sărutul nu e sărut, ci un simbol al credinței sale, nesfârșitele taine ale cuvântului înălțat, mai liber, mai uman, mai mândru, sărut pentru tine, numai al tău, din mână în mână, din oraș în oraș, aducând iluminarea pe care o nădăjduiesc, peste zece, douăzeci de ani, peste cincizeci, făcând pe voia celor care l-au plăsmuit și tot ei i-au hotărât locul, cu fiecare sărut mai aproape de... „Sărut“ – singurul adevăr al iubirii „în fiecare picătură de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare sunet, în somn şi în veghe, în viaţă, înainte de viaţă şi, poate, chiar după moarte“ (Ivo Andric), pentru ca tu să-l auzi de departe, fără neliniști împotrivă, în tot atâtea săruturi...

„Creatorii reveriilor transreale, transimaginare“

și

Elisabeta Gîlcescu

Sărutul fără sfârșit

Am vorbit mult cu enigmaticul artist vizual, glumind și lăsând fiecăruia plăcerea unor vorbe de duh, despre povestea unui sărut, deprins în a nu-l observa, despre idei, căutări, concepte, într-un alt sărut. Nu mă încred prea mult în talentele mele, nici în înclinația mea pentru discursuri, dar de această dată parcă mi-a ghicit în inimi. Știam că poate veni cu o idee despre copertă, una care să placă. Am lăsat sărutul pe mâna lui. A promis că încearcă ceva, mâine... și mâine a fost. A făcut sărutul real, să atingă absolutul, dincolo de dincolo, până la cel care a făcut piatra să cânte pentru oameni, pentru artă, pentru bucurie, acea bucurie primordială care te învoiește la tăcere, ca o rugăciune. Citește și tace. De ce tace? Pentru că „se visează altcineva în alt oraș în alt pântec în alt of.

Ce ne leagă?

Ne-am născut în aceeași Vale și amândoi am trăit printre momârlani. Ne leagă orașul brâncușian, sărutul.

Iar pentru cine vizitează aceste locuri, poate va cunoaște și frumusețea unui suflet de artist, bunătatea care nu se sfârșește într-un singur dar, ci continuă zi de zi, se arată celor dăruiți oamenilor „într-un azi nesfârșit“. 

Eli Gîlcescu

Visul la final.

Poate am obosit cu toţii. Ne rotim într-un fel de cerc. Ceva străin ne contaminează. Ne repetăm inconştient fiecare gest sperând că, învăţându-ne pe de rost, descoperim conţinuturi în care mai putem crede. Reuşim, finalmente, o învăţare pe dinafară. Pe dinăuntru? Nu am putut pătrunde. Nu încă. Anotimpurile speranţei, neregulate, distopice, se diluează în monocromii stranii. Vin peste noi necontenit provocări, contrare minimelor noastre aşteptări. Clipa şi-a nivelat relieful. Trăirea, oricum ar fi ea, rămâne o redută. Uimirea se maculează în spaime pentru care nu se mai găsesc resurse, nu le mai facem faţă.

Poate am obosit cu toţii…

Peste candori de odinioară se trage cortina, copilării fireşti se sting îmbâcsite în praful cotidianului şi ne tulbură cu ultime zvâcniri amintirea. Da, ne învârtim… Oximoron se preface trăirea şi nimic cert pe care să ne întemeiem. Trăim ca o abdicare un prezent captiv în vrăjile neputinţei, în reflexe comune. Nimic concret. Abisul nu poate avea margini, contururile sale se întind peste şi între noi, între eu şi tu, între eu şi eu. Ceva străin ne devorează. 

Poate am obosit cu toţii. Poate am vrea să plângem, dar nu mai ştim cum se face, nu mai credem în minuni. Nisipurile mişcătoare ale prejudecăţii ne înghit în monotonii seducătoare. Oricât ne-am înălţa acum, zborului nu îi mai pasă. Încercăm să râdem, însă umorul, medic taumaturg, nu trece niciodată de barierele rănii. Orizontul pare un crăpat amurg, fisuri neînţelese înghit culorile într-un punct. Nimic nu poate vorbi mai mult de aşteptare, decât infirmitatea că nu suntem unul lângă celălalt. Şi sapă în noi tranşee gândul că, în cele din urmă, singura realitate este punctul. Dar noi am avut noroc. Am reuşit să privim cerul. Da, priveam cerul şi tăcerile noastre se aprindeau într-un fatum miraculos, constelaţii tremurau în emoţii de necuprins. Da, priveam cerul şi nu ne mai spuneam pe nume. Ne imaginam câte unul ales pentru fiecare stare pe care o trăiam împreună. Speriaţi câteodată de întuneric, fugeam de oameni ca de nişte fiare ce îşi devorează propria specie. Adevărat, aceşti oameni nu se acceptă uşor, bucuria celorlalţi îi întunecă, îi înverşunează, îi înstrăinează feroce. Contrar oricăror oprelişti, clişeu reflex, timpul s-a scurs înşirându-ne arbitrar ca pe nişte mărgele pe aţele lui. Ne-am repetat destul. Ne învăţaserăm pe dinăuntru. Pe cerul privit, drumurile s-au tatuat cu noi într-un fel de legământ. Trăiri paradoxale, drumuri amestecate… peste strigătele nesalvate. Şi în toate acestea, văd o viaţă trăită până la capăt alături de tine. Şi eu cred în drum. Drumul continuă. Genunchii devin friabili. Tăcerile corozive apar recrudescente odată cu toate înserările. Îmbătrânim. Şi visul la fel. Zodia asta ne-a cuprins de tot. În călcâiele crăpate întrezăresc o hartă. Sunt sigur. Păşesc. Dumnezeu zâmbeşte. Îmi e dor de tine şi de mine însumi… ■

impuls nr. 9 / mai 2015 / issn 1841–3757 / Liceul Energetic Târgu Jiu

Daniel Murărița

Scrinul iubirii

Ne-am întâlnit când merii cădeau din picioare... Ne-am întâlnit pe tăcute, într-o vreme cu nume ce trec peste-a muntelui palmă, când nopțile cele de viață și cântec ne cheamă, cele ce știu să împace o lume, s-o crească cu râvnă, întreagă, cu mâna largă, cu fruntea sus, sus, rodind prin vii, când ploi în ierburi și versuri pe nimic am semănat în inimi, în suflet... Ne-am întâlnit pătrunși de-un cântec ce inimi desfată lăuta, neștiind de frică, înviind limba străbună... Ne-am întâlnit, nemuritori pentru o clipă, virtuți lăsând moștenire pe un val de august, vorbe, fapte, înveșnicind scrinul iubirii, fără ascunzișul din suflet, cu lupii laolaltă, la fereastra copilăriei, niciodată cuvintele, sărutul, dragostea lui Iar, zodiacul cu femei, nu mai vine nimeni... și mă încumet, cu sfială, a-mi roti privirea către o altă vreme, când iar ne vom fi aproape; sub vraja poeziei căzând mai mulți prieteni... și cu ei, laolaltă, într-o altă carte, doar cântece de trecut puntea și muntele din mine

Eli Gîlcescu

De Ziua Culturii

„Emoția, declanșată deopotrivă dinspre tineri și scriitori, s-a întrupat în glasul arar tremurat pe de o parte și în tăcerea atenției pe de altă parte, ca o confluență spirituală în numele cărților de poezie, proză sau critică nominalizate cu acest prilej. Oare ce bucurie să fie mai mare decât aceasta – tu, scriitor, să ai posibilitatea de a privi în ochi pe cel care îți pășește în lumea imaginată de tine sau – tu, cititor, să vezi aievea pe cel ce-a făurit această lume cuprinsă între coperte. Și pentru că a fost concurs, dintre participanți s-au detașat Mihai Merișescu, Adina Lilă, Simona Santu, și Eduard Mititică, expunerile lor avînd un plus de elocvență, premiile fiind oferite de Fundația ”Columna”, Firma Litomarket S.R.L. și Biblioteca Județeană.“

http://www.gorjeanul.ro/pulsul-zilei/doua-evenimente-sub-semnul-zilei-culturii-nationale-la-biblioteca#.VqIbvPl97IV

Oare ce am putea ascunde într-o urare?

Acel aer nepăsător, acea supărătoare, stingheră, esențială stare, aproape falsă, cuvinte „de-a surda“, de-a „zvârlita“, într-un timp care nu mai are răbdare să mai înscrie ceva de suflet, ceva din inimă... A ajuns și urarea un lux sau o rușine? Sau în această lume, urarea adevărată nu are căutare? Sau se rătăcește printre alte urări, ajungând cu întârziere... sau niciodată

Eli Gîlcescu

Pentru câtă iubire

Am așteptat să treacă și această zi... Știam că toate minunile țin trei zile, Minunea mea, de care mă bucur, știind-o a tuturor – zi-noapte-zi – ca un joc al copilăriei, al trăitului pe lângă fiecare urare, dintr-un an al iubirii și al lacrimilor de lumină, de lucruri bune, de pace în suflet și prosperitate, la cumpăna dintre ani, în căutare de locuri primenite, Noul An, cu bucurii împărtășite, vine să ne fericească, să ne potrivească mersul, să ne țină aproape, pentru tot ce se leagă și ne leagă, poezia.

Tot binele, frumosul, norocul, în acest an, fie cu voi!

Cu prețuire și admirație, mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte, întru mulți ani!

  Eli Gîlcescu

Scrisoarea pe care orice profesor din lume și-ar dori să o primească

19 noiembrie 1957

Dragă domnule Germain,

Am lăsat agitația stârnită în jurul meu să se domolească puțin înainte de a-ți vorbi din adâncul sufletului. Tocmai mi-a fost oferită o mult prea mare onoare, una pe care nici nu am căutat-o, nici nu am solicitat-o.

Dar atunci când am auzit vestea, primul meu gând, după mama mea, s-a îndreptat către dumneavoastră. Fără dumneavoastră, fără mâna plină de afecțiune pe care ați întins-o copilului sărac care eram, fără învățătura și exemplul oferit, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

„Nu pun prea mare preț pe această onoare. Dar cel puțin îmi oferă șansa de a vă spune ce ați fost și încă mai sunteți pentru mine și șansa de a vă asigura că eforturile dumneavoastră, munca și generozitatea sufletească pe care ați investit-o sunt încă vii într-unul dintre micii dumneavoastră școlari care, în ciuda trecerii anilor, nu a încetat vreodată să fie elevul dumneavoastră recunoscător.“

Vă îmbrățișez din tot sufletul.

Albert Camus

http://webcultura.ro/scrisoarea-pe-care-orice-profesor-din-lume-si-ar-dori-sa-o-primeasca/