Într-o
atitudine
atât de calmă,
îşi trecu mâna
descărnată peste
picioare,
cotul
i se sprijinea
de genunchiul
îndoit
şi fără să facă
vreo mişcare cu capul,
a căzut, parcă,
pe gânduri…
zbuciumul
sufletesc,
răzbătuse
în câteva cuvinte
sub impresia
fricii de viaţă,
vântul le lipea
de geamuri
scoţând strigăte
înăbuşite.
A urmat un moment
de tăcere…
E tristă povestea şi ce dâră de „sânge”, încă neuscat...
RăspundețiȘtergereCe tristă povestea şi tăcerea neprietenoasă
Şi durerea doare... şi vântul mai geme... Ce urmează după tăcere...
Când trupul continuă a plânge...