Dându-şi
capul pe spate,
colţurile gurii trăgându-se înapoi într-un zâmbet,
era insensibil la imperfecţiunea
care se ascundea
sub strălucirea hainelor muiate de ploaie.
Mergea cu paşi regulaţi
să usuce lacrimile
cu un aer de şmecher
când timpul era urât
spunându-şi
că imaginaţia
nu se va împiedica
de un detaliu banal…
vremea.
Există zâmbet,
RăspundețiȘtergereS-a împrietenit cu el
Şi îi simte miraculosul nectar,
Mi l-a transmis şi mie,
„Cu un aer de şmecher”...